Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Arte:
Plînsul violoncelului de Marina Constantinescu


Acum cîţiva ani buni, coboram din vîrful unui deal, cu băiatul meu de mînă, la Vila Luminiş, ca să ascultăm muzică în acea casă, casa lui George Enescu. Nu mi se părea, parcă, nimic mai potrivit. Iubirea mea faţă de Sinaia-Cumpătu se materializa în esenţa sunetelor, mai puternice decît cuvintele care nu doreau şi nu puteau să rostească ceva.

Fiecare amintire îşi găsea un trup, un sunet care să o poarte. De cîteva ori, ca într-un vis aproape alb, simplu, auster, l-am simţit pe Enescu acolo. Pe un fotoliu. Era calm şi generos. În salon, la parterul casei, în apropierea pianului, stăteau doi artişti, Maestrul şi discipolul său, Marin Cazacu şi Laura Buruiană. Le priveam arcuirea corpurilor peste violoncel, îmbrăţişîndu-l tandru, invocînd şi protejîndu-i magia. Nu mai ştiam cine este prelungirea cui, ascultam şi mă bucuram. Seara se topea în noapte, munţii solemnii îşi impuneau conturul printre stele, pe un albastru intens şi limpede. Mă gîndeam că tot aşa arată, poate, şi sufletul celor care cîntă muzica binecuvîntată, celor care trudesc şi sînt fericiţi, în acelaşi timp, într-o artă nobilă, deschisă, seducătoare, care cucereşte şi se lasă cucerită. Ca o femeie înţeleaptă din poveştile arabe.

L-am urmărit, de atunci, constant pe Marin Cazacu. Nu doar ca violoncelist. M-a emoţionat că nu-şi uită Maestrul, pe Serafim Antropov, că îi duce mai departe sensul. M-a fascinat cum ştie să construiască relaţia profesor-student sau elev. Are un har fantastic! Chiar dacă mă doare din perspectiva profesiunii mele, observ că în muzică, artiştii valoroşi îşi articulează armonios, încă, comunicarea cu cei pe care îi formează. Mai multă disciplină, instalată de la vîrste fragede, responsabilitate şi, parcă, dorinţă, pasiune. Disciplina este un stil de viaţă. Poate fi recuperată, dacă nu există, rar şi în mod excepţional. Aproape ca o revelaţie. Studenţii şi tinerii artişti actori au mari, mari probleme exact aici. Exerciţiile de concentrare se fixează perfect pe o disciplină de fier. Pe o relaţie cu fiinţa ta pe care trebuie să o cunoşti deja şi să înveţi acum să o descoperi, să o nuanţezi, să o provoci mereu ca să nu ostenească, să devină plată şi flată, neinteresantă. Muzicienii intră foarte devreme în comunicare cu eu-l propriu. Rigoarea studiului, exerciţiul acesta în sine, este decisiv pentru artă. La douăzeci de ani, de pildă, muzicienii au o maturitate clară, concursurile mari au o clasă a performanţei aiuritoare, măiestria uluieşte, abilităţile tehnice, tipul de emoţie. La douăzeci de ani, un student la actorie habar nu are pe ce lume este. Probabil că există şi acele cîteva excepţii care să întărească regula. Dacă îi vezi jucînd Shakespeare sau Cehov, te prăbuşeşti interior. Nu există punţi de comunicare, de înţelegere. Se spune „e prea devreme". Oare ce vrea să însemne asta cu adevărat? Tinerii muzicieni cîntă Bach, Mozart, Beethoven, Wagner, Ceaikovski.

În vara asta, am fugit două zile la Sinaia pentru că acolo s-au dus să lucreze şi să concerteze cîţiva dintre marii noştri muzicieni: Valentin Gheorghiu, Cristian Mandeal, Horia Andreesscu, Marin Cazacu, dar şi „Romanian Piano Trio" cu Alexandru Tomescu, Horia Mihail şi Răzvan Suma, tînărul pianist Andrei Licareţ, un tînăr cu întîlniri remarcabile, care a lucrat cu cei mai mari profesori, poate, la ora asta din lume, un tînăr de o seriozitate remarcabilă, cu un accent care m-a emoţionat profund cînd l-am ascultat cîntînd Mozart, muzică de cameră, un cvintet pentru pian şi suflători. Între 7 şi 19 august, Marin Cazacu, Fundaţia „Prietenii muzicii-Serafim Antropov", Primăria Sinaia şi, cu o contribuţie mică, dar acordată pentru prima oară în cele unsprezece ediţii de pînă acum, Ministerul Culturii, au organizat Festivalul internaţional „ENESCU şi muzica lumii". Cazino-ul din Sinaia s-a transformat într-un Conservator. Era o forfotă peste tot, fiecare spaţiu devenise un spaţiu de studiu, de cercetare muzicală, de discuţii care descifrau partituri importante. În afară de atelierele făcute de Radu Penciulescu, de David Esrig şi Andrei Şerban, nu am văzut acest tip de emoţie spirituală în jurul profesiunii atunci cînd, nu-i aşa, marea majoritate a tinerilor îşi caută odihna vacanţei în cluburi zgomotoase, fiţoase, pînă în zorii zilelor care trec prea la voia întîmplării. Dacă un muzician nu repetă zilnic, e mort. La alte arte, povestea asta e mai relativă. Vocaţia, harul, însă, nu se împlinesc fără muncă, fără ore şi ore şi ore de studiu, de repetiţii, de discuţii. Experienţa personală a fiecăruia, tipul de cultură, curiozitatea fiecăruia, educaţia fac diferenţa.

Am stat, într-o dimineaţă, în sala Cazino-ului. Repeta dirijorul Cristian Mandeal cu Orchestra de Tineret a României, înfiinţată tot la Sinaia, acum cîţiva ani. Ascultam poveşti de viaţă, lecţii, decriptări filosofice ale partiturilor, naraţiuni subiective ale lui Cristian Mandeal în jurul temelor din repertoriu -Don Juan, Isolda, Tristan şi Isolda, neliniştile minţii, ale trupului, căutarea disperată după identitate, asumarea vieţii şi înţelegerea morţii. Tinerii din faţa acestui Maestru au învăţat la Sinaia ce înseamnă o orchestră, ce înseamnă, cum spunem în teatru, o echipă, lucrul în echipă, ce înseamnă să interpretezi ca şi cînd ai fi solist pe scenă şi, totodată, să te armonizezi perfect cu ceilalţi instrumentişti. Pe mulţi din orchestră îi recunosc din concertele de la Ateneu. Unii s-au schimbat. Pri-vindu-i observ modificări, maturizări, o concretizare a pasiunii, o poftă de lucru, bucurie. Îşi adoră Maestrul... cum a reuşit Marin Cazacu să-i aducă la Sinaia pe aceşti doi mari dirijori, Mandeal şi Andreescu? Cum şi-au găsit aceştia timp pentru asta? E o întrebare care mă frămîntă. Au dirijat poate cele mai mari orchestre din lume, cu unii dintre cei mai mari violonişti, pianişti, au comunicat cu muzicieni de talie, cu artişti formidabili, cu talent şi inteligenţă, au ridicat săli în picioare, au descoperit noi drumuri, tendinţe noi, au abordat viu, proaspăt simfonii majore, concerte ce nu păreau să-şi aibă şi alte sensuri...acum, pentru cîteva zile, au stat împreună cu tineri artişti români sau chiar cu cei mai tineri, cu juniorii din Orchestra Sinfonietta junior, cu care Horia Andreescu a cîntat Mozart. Mozart! Simfonia nr.40. Rămîi cu gura căscată. Nimeni nu a spus „e prea devreme", o formulă care, în teatru, îmi pune capac. Mandeal a atins, cred, perfecţiunea cu Orchestra de Tineret în „Don Juan" de Richard Strauss. Eram la Buşteni, la Căminul Cultural. O sală plină, dar eterogenă. Aveam un nod în gît, mă gîndeam cum se va aplauda frenetic între părţi, cum se vor foi în scaune copilaşi ascunşi de căldură, de ploaia de munte, de grijile părinţilor. Seara nu a fost cu nimic mai prejos decît cea următoare, de la Ateneul Român. Aş zice că, dimpotrivă, emoţiile au născut o complicitate specială între tineri şi Maestrul lor. O intimitate în care întîlneau poveştile din zilele trecute, pasiunile lor, visele, iubirile, renunţările. Ce se va întîmpla cu ei?...

M-am întors la Cumpătu. După miezul nopţii, m-am apropiat de Vila Luminiş. M-am abătut pe la vila ce fusese cîndva a Uniter-ului unde, la începutul anilor nouăzeci, Tompa Gabor şi trupa extraordinară din „Cîntăreaţa cheală" repetau finalul remarcabil. În cîteva minute, tot spectacolul pare că se derulează de la sfîrşit spre început, ca un mecanism scăpat de sub control. Se antrenau fizic, ore în şir, pentru o performanţă care a impresionat lumea teatrală din Europa. Mi se pare că umbrele lor mai sînt acolo. Ca şi umbra lui Enescu. Pe drum rîd şi îmi pare rău că nu am mîncat şi eu ciuperci, aşa cum a mîncat, de mult, Cărtărescu la Tescani. Cine ştie cum ar fi fost visele mele din noaptea aceea?... În singurătatea nopţii şi a mea se mai strecoară cineva, ceva... plînsetul violoncelului. Şi corpul artistului care îl atinge cu tandreţe. Tot ca o umbră a apărut Rostropovitch. Cîntă, tot singur, în faţa zidului Berlinului prăbuşit peste istorie.