Numărul curent: 44

Cronica Ideilor:
Plectrul fatalităţii de Sorin Lavric

Mihai David-Ghindăoani, Viaţa filosofului Vasile Conta, ediţie critică, tabel cronologic şi bibliografie de Virgil Savin,
Piatra-Neamţ, Editura Crigarux, 2011, 172 pag.


Viaţa lui Vasile Conta a fost plină de consecinţe, dar slabă în rezultate. E un fel de a spune că mai nimic din ce şi-a propus nu a obţinut, dar în schimb s-a ales cu lucruri la care nu s-a aşteptat. În genere, consecinţa e ce decurge dintr-un gest fără a fi fost prevăzut, rezultatul e ce se obţine din el cu intenţie. Consecinţa e efectul colateral, rezultatul e scopul dorit. Între ele e aceeaşi deosebire ca între accidentul provocat din neglijenţă şi cel săvîrşit cu premeditare. Biografia lui Conta e un şir de accidente pe care nu voinţa lui le-a provocat, ci potriveala destinului, adică un concurs iraţional de elemente vagi.

Cine are înclinaţia de a privi cariera lui Conta ca pe un traseu crîncen, în care ambiţiile culminează în triumfuri pregătite cu grijă, acela e atins de o optică de vodevil ieftin. Cel mai adesea, cariera e forma exterioară a unor înfrîngeri secrete, iar ceea ce noi vedem ca semn de înnobilare socială e de fapt consecinţa unor degradări ascunse. Acesta e cazul lui Vasile Conta. O figură strălucitoare şi efemeră, a cărei ascensiune s-a hrănit din clătinări lăuntrice.
Născut la Ghindăoani (judeţul Neamţ) în 15 noiembrie 1845, fiul preotului Grigore Conta a avut de mic un demon interior: un imbold aventuros spre viaţa trăită fără constrîngeri, în afara tiparelor de coerciţie educativă. Ruperea familiei din peisajul copilăriei, odată cu plecarea tatălui de la Tîrgu Neamţ la Iaşi şi apoi de la Iaşi la Cahul, va însemna trezirea la realitate a unui copil care, în chenarul imaginaţiei lui, îşi vedea viaţa ca pe o veşnică prelungire a naturii săteşti. După clasele primare de la Tîrgu Neamţ, Vasile Conta ajunge bursier la Academia Mihăileană din Iaşi, unde, din 1859, acuză semnele drastice ale inadaptării, rămînînd repetent de două ori şi părăsind repede studiile, pentru a-şi urma fascinaţia pe care o resimţea pentru o trupă de actori din epocă (trupa Lupescu). Alături de grupul de saltimbanci, Conta, intrat în pielea sufleurului, va bate ţara timp de doi ani, fără a mai da pe acasă şi fără a simţi vreo remuşcare pentru ingratitudinea filială. O coincidenţă tulbure face ca peste trei ani la aceeaşi escapadă sub coviltir actoricesc să se dedea un tînăr cu porniri poetice, care semna cu numele de Eminescu şi în a cărui minte plicticoşenia uceniciei şcolăreşti putea fi părăsită în favoarea deliciilor gustate în mijlocul mimilor. În cazul lui Conta, o parte din hotărîrea de a fi histrion ambulant i-a venit din întîlnirea cu actriţa Maria Băluşescu, o demoazelă cu nuri de circumstanţă, a cărei prezenţă, la 17 ani cîţi avea pe atunci viitorul filosof, întruchipa icoana împlinirii sub unghi erotic. Numai că, odată stinsă precipitaţia amoroasă, efebul deschide ochii asupra lumii: intuieşte panta alunecoasă în care nimerise şi se întoarce acasă, unde, întocmai pericopei evanghelice, fiul risipitor e primit şi ajutat. Cu o isteţime nativă trădînd predispoziţii geniale, Conta recuperează anii pierduţi şi îşi dă bacalaureatul în 17 septembrie 1868, dovedind nu doar uşurinţă în mînuirea abstracţiunilor, dar mai ales posedarea unei viziuni pentru a cărei conturare pretindea că nu se lăsase influenţat de nimeni. Cert e că, în ultima clasă de liceu, întocmeşte conferinţa Despre fatalism, pe care o susţine în faţa studenţilor ieşeni, unde vorbeşte pentru prima oară de dezvoltarea „ondoliformă” a planetelor, animalelor, speciilor şi naţiunilor. Ideea o va relua mai tîrziu în volumul Teoria ondulaţiunii universale.
Fiind deja copt pentru eforturi intelectuale de lungă durată, Conta primeşte sprijinul „Societăţii pentru trimiterea junilor români la învăţătură”, al cărei preşedinte era Vasile Pogor, care îl duce în 8 octombrie 1869 la Universitatea din Anvers, unde, în lipsa unei posibilităţi mai bune, se mulţumeşte să se înscrie la Institutul Superior de Comerţ, pe care îl absolvă peste doi ani, pentru ca tot acum să se înscrie la Facultatea de Drept din Bruxelles, la care îşi va susţine doctoratul în 21 iulie 1872. E uşor de constatat că nici una din aceste diplome nu corespunde vocaţiei sale, dar acribia pe care Conta o arată în facultăţile belgiene pledează pentru flerul său pragmatic: ştie că, la întoarcerea în ţară, patalamalele universitare îi vor fi de folos, chiar dacă, lăuntric, opulenţa lor de hram nu avea acoperire în chemarea spiritului.
Dar Belgia îi mai aduce lui Conta două consecinţe nedorite: izbucnirea tuberculozei şi aderarea la ideile Internaţionalei Socialiste, dat fiind climatul ideologic produs de Războiul Franco-German din 1870. Fibra somatică i se şubrezeşte, alura sa înaltă şi firavă uscîndu-se tot mai mult, pînă la înfăţişarea vespilică pe care o va căpăta în ultimii ani: anorexic, mereu astenic şi cu o fizionomie famelică de strigoi viu. În fond, spiritul său aventuros, care l-a predispus la abnegaţia pentru himere teoretice, i-a însămînţat totodată neglijenţa faţă de sănătatea trupului, de unde şi prăbuşirea prin care va trece în scurt timp. În schimb, aderenţa la ideile socialismului se explică prin antecedentele spirituale pe care le moştenise de la tatăl său. Grigore Conta a fost un popă atipic: un ateist convins, privind cu mefienţă scornelile Bibliei (motiv pentru care în 1878 avea să fie caterisit din clinul bisericesc), şi în acelaşi timp un răzvrătit social care răbufnea de ură faţă de arendaşii alogeni din Moldova. De starea aceasta de spirit s-a molipsit şi fiul, formula interioară a filosofului Vasile Conta putînd fi redusă la trei termeni: ateism + materialism + socialism.
Întors în ţară, Conta va face patru lucruri: 1) intră în 1873 în Junimea, unde îşi arată talentul de orator în cursul conferinţelor pe care le ţine în faţa lui colegilor lui Iacob Negruzzi şi Maiorescu; 2) este numit (tot în 1873) profesor universitar, la Catedra de Drept Civil a Universităţii din Iaşi; 3) îşi publică Teoria fatalismului (1877) şi Încercări de metafizică (1880), mai întîi în română (în revista „Convorbiri literare”), apoi în franceză şi germană; 4) intră în politică, candidînd din partea unei facţiuni liberale locale şi devenind, graţie artei sale retorice, deputat în Parlamentul de la Bucureşti. În latura ideologică, gîndirea lui Conta e bucăţică ruptă din cea a lui Eminescu, filosoful dovedindu- se un sever conservator în diferendul etnic care îi opunea pe români evreilor. De altfel, în urma discursului din 4 septembrie 1879 din Parlament, cînd Conta se împotriveşte modificării articolului 7 din Constituţia din 1866 (privitor la criteriile de acordare a cetăţeniei române şi a dreptului de proprietate), I. C. Brătianu, simţind stofa de orator a lui Conta, îi oferă portofoliul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, pe care filosoful îl acceptă cu o condiţie: modificarea Legii Instrucţiunii Publice. Cum Parlamentul nu va vota noua variantă a legii, Conta îşi dă demisia în 10 aprilie 1881 şi se retrage din viaţa politică, gestul avînd întîi de toate o cauză patologică: tuberculoza înaintase atît de mult, încît Conta, plecînd la tratament la Pisa, nu va mai putea opri deznodămîntul unei boli care în epocă era incurabilă. Moare pe 21 aprilie 1882, la 36 de ani, iar I.C. Brătianu îl îngroapă la Iaşi cu funeralii naţionale. Cu adevărat nu l-au plîns decît foarte puţinii prieteni, Creangă, Pogor şi Iacob Negruzzi, iar Eminescu, în necrologul pe care i-l scrie în „Timpul”, afirmă că „după convingerile sale politice, Conta era socialist”, poetul mirîndu- se doar de rostul deputăţiei sale: „Ce-o fi căutat alături de Giani, Carada şi Mihălescu e un mister pentru noi şi pentru mulţi care l-au cunoscut, desigur că locul lui nu era alături de acele bipede pentru cari adevărul e o farsă şi onestitatea o nerozie.” (p. 135).
Conta s-a vrut ctitor de filosofie, dar nu a apucat s-o predea. Şi-a dorit o familie, dar nu a avut-o. Şi-a dorit reforma educaţiei şi nu a obţinut-o. De pe urma lui nu au rămas decît cărţile, care sînt o variantă seacă de pozitivism cras, în care mecanica oarbă a materiei striveşte implacabil destine şi galaxii. Sub unghiul tentei fataliste, propria viaţă i-a confirmat teoria, dar platitudinea unei viziuni în care materia se mişcă fără sens l-a condamnat pe Conta să nu aibe parte de epigoni sau de exegeţi cu ştaif.
O soartă interimară, trăită sub provizorat şi fără orizont de spirit, aidoma filosofiei în care a crezut.