Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
„Play more”. Arta britanică de Grete Tartler

Performance-uri şocante, precum cel al lui Milo Moire, „refăcând” lumea prin aruncarea unor ouă de sub fustă, sau Pliciul de carne , în care „creatoarea”, Andie Macario, stă nemişcată pe un scaun, cu o perucă roşie şi rochie albă, privind inexpresiv publicul, în timp ce partenerul, Victor Ivanov, o pocneşte ritmic cu o bucată de carne (nu mai continui detaliile şi nici exemplele, sunt numeroase astfel de exhibiţionisme care abordează „fiinţa rea a subconştientului” şi încearcă să focalizeze kierkegaardian pe diferitele măşti ale artistului) – iată subiectul unei amuzante şi instructive conversaţii purtate de Victor del Vecchio, n. 1982, scriitor şi critic de artă născut şi licenţiat în Franţa, actualmente stabilit la Londra, unde conduce platforma de artă şi muzică La Feuille of Cabbage, cu Angels Miralda, n. 1990, doctorandă în studii critice şi istorice, editor al revistei Prova. Dialogul, intitulat O conversaţie între doi membri ai publicului, poate fi citit în revista „Arta” nr. 12 din 2014, număr captivant, cu subiecte care îmi par legate mai degrabă de literatură şi interdisciplinaritate. Am insistat special pe CV-urile celor mai sus pomeniţi pentru a sublinia cât de legaţi sunt de scris. Dar şi alţi semnatari ai articolelor sunt mai degrabă scriitori şi actori care îşi încearcă norocul în mai multe domenii.
Datorită Roxanei Dascălu, care a tradus totul în engleză, respectiv română, anvergura acestui număr va avea cu siguranţă ecou. Într-o lume unde – vreţi să ştiţi cum mai reuşeşte astăzi să învingă un om pasionat de meseria lui? Iată cum prezintă Cristina Bogdan, tânăr lector de istoria artei la Londra, căreia i se datorează ideea de a consacra un dosar artei britanice, Scena londoneză văzută prin ochii celor care i-au supravieţuit: „Au trecut doi ani până am încetat să lucrez în barurile de acolo. Doi ani şi jumătate până am recunoscut că nu-mi puteam permite să studiez la Royal College of Art ş…ţ Iar anul trecut am reuşit, în sfârşit, să predau la universitate. Între timp făcusem foamea, trecusem prin momente de disperare, suferisem umilinţe şi urâsem Londra din tot sufletul. Fusesem un imigrant ilegal şi un outsider. Încercasem să mă lupt cu sistemul, să realizez că nici măcar nu contam suficient pentru a fi învinsă de el ş…ţ. Cred că Londra nu mai este un loc pentru fiinţe umane, ci întruchiparea cea mai fidelă a deşertului realităţii”.
Şi iată câţiva dintre cei invitaţi să vorbească despre cum au reuşit în această luptă: Bill Balaskas, n. 1983, doctorand la Royal College of Art, unde şi-a făcut şi licenţa (după ce a obţinut o diplomă în economie în Grecia), vorbind despre piaţa de artă şi condiţiile în care a reuşit să expună primul său panou uriaş (inscripţionat, ironic, THE MARKET WILL SAVE US – plasat cu skepsis pe faţada Royal College of Art); Abbie Vickress (designer, cercetătoare, conferenţiar), prezentând modul în care universităţile din Marea Britanie sunt nevoite să se justifice statistic că au contribuit creativ la succesul economiei; Joseph Taylor Mc Rae, scriitor şi conferenţiar, cu licenţă din 2013 la Royal College of Art, analizând Conceptul virtual la momentul actual, când „sinapsa dintre semnificant şi semnificat s-a evaporat”; Claire Jamieson, la rândul ei scriitoare, consacrând o prezentare a viziunilor citadine futurist-provocatoare în „Arhitectură ficţională şi ficţiune arhitecturală” (pe care în 2006 Bruce Sterling o numea „nou gen de ficţiune literară”, ducând la „reimaginarea modului în care fiinţele umane ar putea locui pe pământ –… cu implicaţii antropologice, economice, libidinale, seismice şi chiar planetare”. Asemenea proiecte au câştigat la Londra teren mai mult ca oriunde. Nu se ştie de ce, se presupune că datorită unor scriitori ca Peter Ackroyd, Michael Bracewell, Geoff Dyer, J.G. Ballard şi Iain Sinclair, pomeniţi ca exploratori, în anii ’70- ’80, ai peisajului londonez de „naraţiuni schimbătoare”, care au dat tonul imaginarului utopic. Din nou scriitori! Alt invitat al revistei, Travis Jepperson, comentând mişcarea Art Writing (apărută în 2011), ai cărei membri se consideră „practicieni ai scrisului”, are – discutând despre definiţia Art Writing ca „formă posibilă a libertăţii imaginii” observaţii pe care numai un profesionist al cuvântului le-ar putea face: „Mă întreb de ce au ales libertate în loc de eliberare. Libertate sună atât de american, nu-i aşa? Poate că se temeau că eliberare sună prea sentimentaloido- romantic, poetic”.
Ca anglistă dintr-o mai veche generaţie îmi amintesc că întradevă r anii ’70-’80 au adus în cultura engleză un altfel de suflu, acea transformare de mentalitate deja previzibilă datorită largii deschideri către neologisme şi limbajului ştiinţific-tehnologic şi informaţional care a făcut din engleză lingua franca. Încă de atunci nu se mai vorbea doar despre simpatice, simpliste şi străvechi clişee identitare; insularitatea Angliei devenise abordabilă, „invadabilă”, anticipând momentul în care milenariştii au plasat explozia multiculturală şi declanşarea „capitalismului cognitiv”, anul 2000. Aş spune că la această deschidere au contribuit nu numai umorul, toleranţa, nu doar „spiritul creativ atât de dezlănţuit, gustul competiţional atât de periculos”, cum spune Magda Cârneci, redactorul şef al revistei, ci şi veşnicul interes al englezului pentru un restaurant cu good curry, mistere şi mirodenii orientale – devenite deja tradiţionale în actualul peisaj multicultural.
Ilustrând ”Pop tribal pe străzile Londrei”, Juliette Ihler declară acest „oraş al oraşelor” o galerie de artă deschisă, tolerantă, care încurajează „estetizarea vieţii”. Arta stradală ar avea menirea să mişte spaţiul, infuzând energie. „Dansaţi mai mult!”, „Jucaţi-vă mai mult!” pictează Camille Walala pe ziduri, propunându-şi schimbarea societăţii prin „trezirea resurselor pozitive care dorm în noi”. Însă viaţa nu e aşa de simplă. Cea de emigrant – indiferent de domeniul în care activează acesta, are în paginile revistei „Arta” pagini care întrec ficţiunea.
O atenţie substanţială li se acordă şi câtorva dosare de artişti, între care Paul Neagu, stabilit definitiv în Marea Britanie în 1970 (ilustrat prin câteva din operele grafice şi sculpturile sale – „o artă mai expresivă decât toate filozofiile” „receptacole de energie”; sau Ştefan Râmniceanu, căruia Magda Cârneci, numindu-l – via Dan Hăulică – un Pollock neo-bizantin, îi comentează Expoziţia Urme de la Palatul Mogoşoaia, 2014). De altfel, tot Magda Cârneci îi consacră lui Dan Hăulică un profund gând analitic-evocator.
Sunt acoperite şi alte evenimente din 2014, precum expoziţiile Victoria Art Centre Bucureşti, Cluj Art Week-End, Bienala de la Bucureşti, Expoziţia Home – a work in progress de la Sfântu Gheorghe, cea de instalaţii de la Galeria Nicodim/ Palatul Cantacuzino, Grădinile lui Horia Paştina (perioada 1986- 2014), cea de la Muzeul de Artă din Arad, cea de performance Nucleu 0001 (din care aş vrea să pomenesc Transbusiness – performance de Alexandra Sand: o fată ca un măr, în rochie lungă de seară, pe o piramidă de mere auriu-verzui, mâncând mere); expoziţiile Teodor Graur, Suzana Fântânaru, Ioan Augustin, Constantin Pacea, Victoria şi Marian Zidaru, Ioana Maria Sisea, Arte în Bucureşti. Explorări urbane – şi multe altele. Nu în ultimul rând, importante expoziţii internaţionale de anul trecut, precum cele din Sankt Petersburg, Paris, Lisabona (ceramista Cristina Bolborea), Essen, Canakkale. Scenă foarte vie, părând deocamdată mai paşnică (dar nu mai puţin bogată) în România, unde creatorii parcă nu sunt totuşi chiar atât de mânaţi să-şi justifice contribuţia la folosul economic al ţării. Are şi lentoarea de la marginea Orientului unele avantaje.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara