Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Plastronul semantic de Sorin Lavric

Heidegger nu poate fi gustat decît în virtutea unei lecturi ritualice. Ceremonia gravă a conceptelor sale cere, drept condiţie a înţelegerii, o dispoziţie trează de ordin religios. Şi cum cele mai bune din textele lui au un sunet liturgic, de orgă vibrînd sub sugestia unor intuiţii suprafireş ti, ele trebuie parcurse, precum notele imnice ale unei melodii de cult: cu mina reculeasă a martorului care asistă la desfăşurarea unui mister.

În schimb, de îndată ce le prinzi în şperaclul tehnic al analizei filologice, ele devin de o serbezime plicticoasă şi sibilinică. De aceea, mai toţi comentatorii lui Heidegger sunt ucigaşii limbii lui: nişte specialişti care i-au stîlcit cuvintele pînă la mutilare. Să încerc o analogie. Aşa cum poezia lui Eminescu, cînd e analizată fonetic de Cartojan (la nivel de accent, silabă şi aliteraţii vocalice) devine o caricatură odioasă fără virtuţi estetice, tot aşa limba lui Heidegger, supusă aparatului logic al lui Cassirer, sfîrşeşte într-o dilacerare iraţională cu alură gîngavă. Cauza stă în lipsa de afinitate între mintea cercetătoare şi obiectul supus ei.
Cînd marxiştii Şcolii de la Frankfurt – de la Adorno şi Habermas pînă la Horkheimer şi Marcuse – văd în opera lui Heidegger o schlechte Theologie („teologie proastă“) şi o Tiefenschwindelei („escrocherie în numele profunzimii“), ei îşi trădează tocmai această funciară incompatibilitate. Nu poţi cere unui profesor de logică să-ţi explice taina sfintei cununii, cum nu-i poţi cere unui pozitivist să admită prezenţa transcendentului. Nepotrivirea e crasă şi deznodămîntul e dinainte ştiut. O filozofie fără virtuţi teologice e o scrîşnire amară de paradoxuri cioplite în gol. Căci, fără metafizică, filozofia ajunge o analiză a limbii, adică forma cea mai degradată pe care o poate lua lipsa harului speculativ.
Bogdan Mincă se numără printre acei rari adulmecători ai lui Heidegger care nu-i fac un deserviciu comentîndu-l. Arta lui se recunoaşte după flerul cu care, aplicînd metode de cercetare lingvistică, nu-i fură germanului timbrul incantaţiei discursive. Mincă e un batiscaf de esenţă filologică, coborînd la rădăcinile limbilor europene, spre a scoate de acolo premisele gîndirii autorului lui Sein und Zeit. Mişcîndu- se cu uşurinţă în greacă veche, latină şi germană, Bogdan Mincă stabileşte corespondenţe, descendenţe şi filiaţii lexicale, pentru ca apoi, întorcîndu-se în limba română, să creeze un jargon în spirit nemţesc. Acesta e volumul Scufundătorii din Delos: un şantier etimologic în care autorul ţese o terminologie românească de inspiraţie heideggeriană. Urmărind comentariile filozofului în marginea textelor presocraticilor (Heraclit, Parmenide şi Anaximandru), Mincă propune noi termeni meniţi a le surprinde nuanţele.
Înfăţişate în racursi, idelile lui Heidegger, aşa cum reies din carte, sunt următoarele: în istoria filozofiei, omul a gîndit rar şi numai atunci cînd a primit un imbold venit din afara lui. Sursa acestui imbold a fost mereu divinul. Divinul este o stihie care se manifestă şi totodată se retrage, şi din acest joc de „du-te vino“ se naşte logosul grecesc. Iar filozofia nu apare decît atunci cînd elementul divin îl atinge pe om în adîncul fiinţei sale, provocîndu-i un sentiment de uimire (thaumazein). Uimirea e o dispoziţie prin excelenţă contemplativă, adică starea de spirit cea mai prielnică gîndirii, ea dispărînd de îndată ce cauţi s-o preschimbi în dexteritate practică (tehne) sau în cunoaştere teoretică (episteme). De aceea, nu omul gîndeşte în lume, ci divinul trezeşte în om gîndirea, graţie uimirii pe care i-o provoacă. Cînd un filozof gîndeşte, Dumnezeu se foloseşte de el ca să se gîndească pe sine. De aceea, subiectul gîndirii nu e filozoful, ci divinul. Iar la stihia divină omenirea nu a ajuns decît rar, în cîteva momente privilegiate ale istoriei: la greci şi la germani.
Impresia pe care o capeţi citind Scufundătorii din Delos este că fiecare concept al lui Heidegger este un plastron semantic, adică un ghem de semnificaţii care au fost strîns încapsulate în carcasa cîtorva litere: un chist purtînd un set de sensuri implicite. Dacă spargi chistul, ies sensurile. De aceea, cine spune Lichtung sau Ereignis trezeşte la viaţă chiar ghemul de nuanţe ascunse în plastron, numai că sensurile acestea nu pot fi redate în română decît parafrazîndu-le de-a lungul cîtorva paragrafe lămuritoare. Nici un plastron de-al lui Heidegger nu poate găsi, în limba română, un corespondent de aceeaşi tărie, pentru simplul motiv că limba noastră nu poate construi plastroane, chisturi, adică termeni polisemantici.
Şi totuşi, Bogdan Mincă vrea să facă în română ceea ce fac nemţii în limba lor: să nască un idiom compact, bine întreţesut lăuntric, în care familiile de cuvinte cresc organic, într-o legare firească în virtutea căreia fiecare vocabulă trimite la alta. Numai că limba română nu are mlădirea flexionară a germanei, ea nefiind un aluat apt a se lăsa modelat ca o plastilină. Colorată şi intuitivă, româna e improprie pentru desfăşurarea unor calupuri conceptuale de tip chistic, rezultatul unor asemenea sforţări lexicale fiind un amalgam iremediabil artificios. Cînd traduci Anwesung cu „venire-în-fiinţă- şi-adăstare-în-venire“ (p. 107), nu poţi spera la înţelegerea contemporanilor.
Din acest motiv, limba pe care o creează Mincă, deşi corectă sub unghi etimologic, nu e vie sub unghiul uzului curent. Acesta e paradoxul lui Mincă: intuiţiile lui sunt bune, dar expresia lor nu e din lumea aceasta. Într-adevă r, Anwesung te trimite cu gîndul la ceva care ajunge să fie şi care stăruie în această tendinţă de a fi. Dar cum s-o spui pe româneşte într-o formă concentrată şi deopotrivă acceptabilă? Cum să spargi chistul fără să curgă? Din acest motiv, Bogdan Mincă salvează partea şi sacrifică întregul. Exegetul nostru are predilecţie pentru expresia precisă de întindere mică, lăsînd ansamblul cărţii să plutească într-o nebuloasă speculativă. Mincă se fereşte să dea reprezentări. El sapă în cuvinte lăsînd cititorului libertatea ca, prin proprie imaginaţie, să-şi urzească reprezentările dorite. Urmarea e că stricteţea etimologiilor nu înlătură ambiguitatea fondului. Volumul are jargon, dar nu are viziune. La sfîrşit rămîi cu senzaţia unui mănunchi de bucle lexicale care nu au acoperire într-o idee: înfăşurări sinonimice şi grade de asonanţă înlăuntrul unor familii de cuvinte, peste toate plutind, mai mult ghicită decît arătată, umbra unei himere divine. De aceea, Scufundătorii din Delos e precum un tablou în care cititorul vede tentele cromatice (filiaţiile etimologice şi familiile de cuvinte), dar nu vede desenul sugerat de ele. Aude notele muzicale, dar nu percepe melodia. Vede cuvintele, dar nu întrezăreşte imaginea care rezultă din cuvinte.
În fine, la aşa înzestrare, aşa destin. Specializarea lui Bogdan Mincă îl hărăzeşte unei fatale însingurări, exegetul concurînd singur, fără însoţitori şi fără adversari, pe o pistă deschisă de pregătirea sa de elită. Un Alexandru Elian de secol XXI sau un Gheorghe Muşu fără sutană. Cartea lui Mincă e lupta sa cu îngerul, un fel de zidire de unul singur între meterezele unei limbi pe care o ţese în laboratorul propriei minţi. O claustrare augustă între pereţii unei poligloţii aiuritoare, prin iscarea unui joc cu mărgele de sticlă la care autorul participă solitar: o cruciadă cu puţini martori şi cu şi mai puţini admiratori, fără adepţi şi, probabil, fără urmaşi, o cruciadă născută dintr-o dotare de excepţie şi dintr-o pasiune pe măsură.
Concluzia cu care rămîi în urma lecturii este împătrită: 1) Heidegger e intraductibil; 2) Mincă este un versat alcătuitor de game etimologice; 3) grecii nu pot fi imitaţi şi nici reînviaţi ; 4) astăzi asistăm la sfîrşitul metafizicii europene.
În fine, Bogdan Mincă e opusul unui improvizator. A improviza cere adaptare la situaţii lexicale, adică un talent degradat la treapta uşurinţei reactive, arguţia acoperind lipsa fondului erudit. Mincă are erudiţie şi migală de filolog. De aceea are stricteţe de nuanţă, dar îi lipseşte ideea. Apetitul său de înnădire la primordiile limbilor europene dă naştere unei cărţi dificile, pe care nu o vor putea urmări decît cei cu înzestrare similară.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara