Una dintre cele mai neaşteptate mişcări artistice a fost, după '89, trecerea lui Mircea Daneliuc de la film la literatură. Nu a fost o schimbare gîndită, ci mai mult forţată. Literatura este totuşi un mijloc de exprimare artistică mai ieftin decît filmul. Mircea Daneliuc a insistat în acest domeniu şi a reuşit să scrie în timp record un număr impresionant de volume de beletristică. Am ales trei, spre prezentare. Nu sînt neapărat cărţi aburinde, sînt cărţi recente pentru care nu a fost timp destul. Critica nu a avut răbdare cu ele. Multe dintre cronicile apreciative au amestecat inevitabil filmul şi literatura. Or, Mircea Daneliuc trebuie luat în serios ca scriitor. "Romanele" sale, cu puternice reflexe memorialistice (Pisica ruptă, cel puţin, este o autobiografie străvezie), sînt un punct de reper pentru anii '90, perioadă în care am fost mai mult preocupaţi să deplîngem absenţa romanului sau a nu ştiu cărui gen literar, decît să descoperim şi să apreciem exact ce aveam sub ochi.
Trebuie precizat că, înainte de a deschide o carte scrisă de Mircea Daneliuc, trebuie să renunţăm la cîteva prejudecăţi de receptare. Mai întîi, trebuie să scăpăm de reflexul fetişizării textului. în faţa unei priviri critice pur estetice o carte ca a lui se năruie: ba subiectul pare frivol, ba naraţiunea este rudimentară, ba personajele nu "stau în picioare". Apoi, el face parte din acel tip de scriitori care nu urmăresc un curs firesc pentru istoria literară. La noi a persistat (şi, ce e mai rău, a persistat mai ales printre scriitori) ideea că trebuie să-ţi găseşti şi să ţinteşti spre un loc clasificabil în istoriile literare. Obesesia ierarhiilor, a clasificărilor, l-a înnebunit mai mult pe scriitorul român, decît pe critic. Fiecare a avut grijă să-şi găsească loc într-un cenaclu, într-o mişcare, direcţie, generaţie etc. încă din timpul vieţii. Una dintre cele mai anormale manifestări culturale pe care le-a produs sistemul opresiv comunist a fost tocmai această manie/agonie a clasificării, a autoclasificării. Foarte mulţi autori au avut marea bătaie de cap de a-şi găsi un loc în istorie... Dar asta este altă poveste. Important e că un scriitor precum Mircea Daneliuc iese din tipar, în literatura anilor '90. El propune o serie de cărţi care trebuie consumate şi judecate într-un sistem de valori puţin diferit. El nu provine dintr-un cenaclu, dintr-o generaţie, din-tr-un grup bine conturat, nu are un bagaj de acest gen pe care criticul să-l preia comod şi să-l transforme în unitate de măsură. Literatura lui Mircea Daneliuc îşi incită criticii la o judecată puţin diferită: implicaţii etice (e corect să-ţi publici memorii în care oamenii de lîngă tine sînt făcuţi praf?), atitudine, imagine, autenticitatea noilor realităţi pe care autorul vrea cu orice chip să le surprindă.
Mai întîi punctul de referinţă. La Mircea Daneliuc întîlnim o atitudine scriitoricească tipic postdecembristă. Fie că scrie despre anii '50, '80 sau '90, întotdeauna vocea naratorului nu ne va înşela - este conturată, creată după "Marea păcăleală din '89". Deja un lucru inedit pentru că majoritatea scriitorilor care au scris despre acea epocă după '89 aveau deja nişte reflexe formate. La ei, naratorul va fi întotdeauna o "Mare păcăleală", de cîte ori vor încerca o manieră abruptă de abordare a realităţii aşa cum încearcă Daneliuc. Forţele proaspete, naivitatea de multe ori, cu care se aruncă în literatură pot stîrni derută, dar şi curiozitate. însă cărţile sale nu vor lăsa niciodată impresia de fals, de neautentic.
Într-o cronică la Pisica ruptă (1997), Dan C. Mihăilescu remarca "teribila energie colerică" la Mircea Daneliuc şi îl aşeza într-o ciudată familie de spirite care se definesc prin negaţie: Paul Goma, Alexandru George, Mircea Zaciu, I.D.Sîrbu, Eugen Barbu. Ipoteza poate fi susţinută cu multe argumente: într-adevăr, Daneliuc este un nebun care a "dat" într-o mulţime de oameni importanţi, care a avut curaj cînd şi-a făcut filmele, care n-a scăpat nici un moment ca să-şi definească personalitatea negîndu-i pe cei din jurul său.
Cred, totuşi, că, spre deosebire de toţi ceilalţi amintiţi de Dan C. Mihăilescu, literatura sa izvorăşte dintr-o atitudine profund constructivă, profund pozitivă. Cînd lupţi cu Nicolaescu, cu Săraru şi cu mulţi alţi dinozauri poţi într-adevăr părea nebun. Pentru că ei îşi văd liniştiţi de treabă în cele mai înalte funcţii. Poţi părea nebun cînd încerci să ai o atitudine normală într-un sistem cultural încă extrem de bolnav. Si poţi înnebuni de-a binelea cînd vezi teribila continuitate: pentru instituţiile culturale, '89 aproape n-a contat. în ciuda acestora Daneliuc construieşte, scrie, imaginează scenarii pentru viitoarele filme. Daneliuc ştie unde stă adevărata luptă: "Cenzura economică este mai feroce decît cea ideologică". El este o victimă a ambelor cenzuri. Unul dintre cele mai frumoase pasaje din romanul Pisica ruptă cuprinde vizita lui la Slobozia, unde un miliardar îi imită pe eroii din Dallas. Bineînţeles, iese la iveală teribila ruptură dintre cultură şi bani (şi ruptura dintre bani de carton şi bani adevăraţi). Dar simpla încercare de adaptare la noile vremuri are un farmec donquijotesc. Eşecul a fost cu siguranţă traumatizant pentru autor (cartea este autobiografică), însă apare literaturizat cu o nonşalanţă uimitoare. Daneliuc nu se resemnează niciodată (nu a candidat el la primăria Bucureştiului). Ceea ce ne vom grăbi să calificăm drept ridicol, reprezintă de fapt o luptă incredibilă pentru normalizarea situaţiei. Daneliuc "joacă" perfect resemnarea (chiar dacă ea o fi reală, în romane aşa apare).
Cîteva cuvinte despre tipul de memorialistică pe care-l face Daneliuc în Pisica ruptă. A existat şi există un tip de memorialistică resentimentară după '89. Amintirile au devenit de prea multe ori argumente într-o luptă surdă cu vechiul regim. Paul Goma a publicat astfel de "amintiri recente", amintiri care se auto-anihilează trist, amintiri în care o poziţie aparent ideologică nu este altceva decît mizantropie. în presă apar neîncetat rememorări ale unor episoade care nu fac decît să scuze sau să acuze pe cineva. Mai nou apar memorii din timpul guvernării CDR-ului: Radu Vasile, Răsvan Popescu şi, s-a anunţat deja, Emil Constantinescu. Avem de-a face aici cu o grabă infinită şi cu o încredere încă oarbă în amintiri. Astfel de mărturii încă au aerul unor documente pentru unii, pentru cei care au fost sufocaţi de avalanşa memorialistică postdecembristă, fără să fi învăţat mai nimic din ea. Măcar o regulă: jurnalul sau memoriile nu pot "ataca" pe cineva ucigător, îl pot cel mult jigni.
În Pisica ruptă, autorul nu crede orbeşte în "amintirile" sale. Există o resemnare care, poate părea o blasfemie ce spun, transformă aventurile biografice în scene pline de savoare. Sau, mult mai plauzibil, o anume credinţă artistică pe care o găsim definită indirect chiar în roman: "Mă uit la filme de vreo cincizeci de ani şi, cu excepţia unor explicaţii formale sau de ritm, încă nu ştiu de ce se trage din mai multe unghiuri. Cine vede aşa? Autorul?... Sau Dumnezeu? De ce n-ar cădea atunci şi bucăţi epice din toate părţile ca o vînătoare de vulpi, sau ca o ploaie a memoriei plurale, anonimă, din noosfera unde unii cred că amintirile se păstrează pentru alte vieţi, mai norocoase?". Tocmai aici intervine voluptatea literaturii pentru că poţi înscena sau pur şi simplu interpreta o astfel de filmare dintr-un singur unghi. Si, dacă în arta cinematografică o astfel de încercare ar fi clasificată imediat drept excentrică, în literatură ea poate fi extrem de atrăgătoare şi de consumabilă. De aceea autoreflexivitatea lui Daneliuc nu intră în cercul strîmt al memorialisticii pure. Faptul că personajele lui au alte nume decît cele reale (deşi sînt foarte uşor recognoscibile) transformă trecutul imediat într-o fabulă şi nu într-un scandal.
Sintagmele lui Daneliuc îi însemnează definitiv pe cei vizaţi. Cînd, de exemplu, este ironizat crunt Sergiu Nicolaescu, un zîmbet care confirmă, un zîmbet încurajator din partea cititorului înseamnă mult mai mult decît o solidarizare propriu-zisă. Merită să dăm cîteva exemple: "Sergiu Colonnescu se credea cel mai tare în puţulică. Era o persoană care, în copilăria lui, căci e de presupus că a trecut cu bine şi prin asta, n-a avut parte îndestulătoare de jocul cu soldaţii de plumb. Cineva, în mod diabolic, i-a interzis. Regimul burghezo-moşieresc şi Averescu. îi plăcea să se filmeze trăgînd din pistoale şi, cînd nu se filma, se imagina. A ajuns cu timpul să hrănească fantasma onanistă că ar fi mercenar în Legiunea Străină, deşi bietul om nu era decît colonel în instituţia aceea."
Întîlnirea cu Ion Iliescu este de un haz nebun. Regizorul trebuie să îndure cîteva răbufniri culturale ale preşedintelui: îi spune că dacii vorbeau latina încă înainte ca romanii să apară pe aceste meleaguri. Personajul Daneliuc nu ripostează, are nevoie de bani pentru filmul său "Ovidius". Nu obţine nimic şi pleacă de la cocktail plin de înalte sentimente faţă de preşedinte.
Romanul Apa din cizme (2000) este povestea unei vedete rock din România (sînt multe asemănări ale personajului cu liderul trupei Iris). Iustin se împarte între un război conjugal şi o luptă surdă cu vîrsta. Are o amantă care îl înnebuneşte: o fetişcană de care-l despart vreo douăzeci de ani. Ea are o trupă hip-hop. Apar alte războaie istovitoare: conflictul amoros se reduce de multe ori la un conflict între generaţii, ca să nu mai vorbim de conflictul adînc între cele două genuri muzicale... Alternează persoanele I şi a III-a. Dar "unghiul" nu se schimbă - tonul, atitudinea sînt cele ale personajului: gînduri misogine, depresii cauzate de vîrstă sau de familie, o fragilitate profundă etc. Este drama unei vedete care se apropie de apusul carierei şi care nu ştie să trăiască şi altfel decît în centrul atenţiei. Bărbatul-macho, bărbatul puternic din romanele brebaniene este ridiculizat. Iustin Raeţchi încearcă tot felul de tratamente pentru a se vindeca de dragostea pentru tînăra care-i complică şi mai mult viaţa. încearcă reţete verificate: de exemplu, îşi pune prietenul cel mai bun să-i violeze iubita - ceva asemănător se întîmpla şi în Bunavestire. Numai că aici nu merge, Raeţchi nu scapă de obsesie. El nu este decît un bărbat slab, mereu depăşit de situaţie: fiul său face parte dintr-o bandă de recuperatori, motiv pentru care este urmărit de poliţia secretă. Este un loc comun la Daneliuc: bărbaţii, deşi violenţi şi rudimentari, sînt extrem de slabi, de lipsiţi de apărare. Marilena şi cîteva voluptăţi (1999) este cartea "dinastiei Marilenelor", femeia chinuită în fel şi chip în România ultimilor 50 de ani. Marilena este o martiră, un personaj generic extrem de puternic. întîlnirea Marilenei cu bărbaţii nu înseamnă decît o nouă agresiune, o nouă dezamăgire, o nouă păcăleală. Daneliuc înscenează o serie de avataruri ale "neajunsului de a fi femeie" într-un colţ de lume blestemat. Suferinţa din anii '50 seamănă cu suferinţa "nouăzecistă". Limbajul este dur, totul este pus într-o lumină cenuşie.
Pisica ruptă este cea mai bună carte a lui Daneliuc de pînă acum. Marilena şi cîteva voluptăţi este un roman care merită citit pentru acel extrem de interesant personaj feminin colectiv, deşi apar destule pasaje moarte, multe explicitări inutile ale personajelor. în Apa din cizme surprinde ideea de a face dintr-un rocker un personaj literar - din păcate, scriitorul nu insistă pe statutul de vedetă al personajului, nu descrie lumea nebună a showbizului românesc, deşi, la începutul cărţii sînt "promisiuni" că aşa se va întîmpla.
