Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Pietonul şi prietenul său, André Beucler de Constantin Zaharia

Oricât de curios ar putea să pară, Léon-Paul Fargue, un fel de Don Quichote a cărui cauză era pasiunea pentru Paris, partizan indefectibil al raznelor citadine, a avut un discipol fidel în persoana lui André Beucler (1898- 1985), romancier şi memorialist născut la Sankt Petersburg, în Rusia ţaristă, unde tatăl său se afla în calitate de profesor de franceză la şcoala militară de cadeţi.

Cei doi se întâlnesc în 1925, la scurtă vreme după ce primul roman al lui Beucler este acceptat de Editura Gallimard, chiar în birourile acesteia. Simpatia reciprocă este imediată, iar Beucler, cu douăzeci de ani mai tânăr, este gata să-l urmeze pe Fargue în cele mai năstruşnice drumeţii urbane, devenind la rândul său pieton impenitent, atras de spectacolul străzii, purtat însă prin coclaurile citadine de mai vârsticul prieten fără drept de iniţiativă, căci Fargue nu admitea nici o abatere de la traseele sui generis ce i se desfăşurau imperios sub tălpi.

Din această prietenie a rezultat o carte, scrisă împreună, „la patru mâini” după cum se exprimă unul sau altul, apărută în 1944 la Editura Ocia, cu ilustraţii de Galanis, reeditată de Gallimard în 2013. Titlul cărţii, Composite, sugerează caracterul disparat al textelor scrise de cei doi prieteni: evocări, amintiri, dialoguri, anecdote, maxime, fragmente diverse, totul impregnat de picanterii, digresiuni ludice, nostalgie şi invenţie lingvistică în faţa căreia până şi argoul parizian păleşte. Rezultatul este încântător şi fantezist totodată, căci cititorul are ocazia să descopere, parcurgând continente de discreţie şi provincii de graţie poetică, ceea ce am putea numi ethos-ul parizian: un amestec de sensibilitate à fleur de peau şi de ceea ce se numeşte esprit français, un ansamblu de atitudini din care fac parte calamburul, replica succintă şi precisă, adaptată contextului, umorul devastator, precum şi exerciţiul lingvistic, de un comic surprinzător, numit contrepèterie. Aceasta, desigur, pentru a menţiona doar pe unele din ele. Spiritul francez „scapă oricărui control, după cum fuge de sub lupa şi din fişele antreprenorilor de definiţii”1. Anecdote, cuvinte devenite istorie, şoapte, invective, găselniţe, metafore şi vorbe de duh circulă cu sprinteneală, adesea în mod anonim, prin atmosfera insesizabilă a gărilor şi metroului, pe stradă, la piaţă şi în cafenele, în sala de spectacol ori pur şi simplu în societate, dacă nu acasă în familie. Ele sunt ecrane ale pudorii, menite să tăinuiască o sensibilitate acută, pe care buna-cuviinţă nu o poate lăsa să se manifeste.

Ce făceau, pentru a ne întoarce la subiect, cei doi prieteni împreună? Nimic sexual, şi nici politic (după cum răspunde Fargue la întrebarea pusă de o doamnă în vârstă din lumea bună). Cutreierau Parisul ceasuri în şir, întârziind la recepţii şi dineuri, având ei altceva mai bun de făcut: să se plimbe pe cheiurile Canalului Saint-Martin, să treacă prin Gara de Est unde luau o gustare la un mic restaurant numai de ei ştiut, să facă o tură pe la Gara de Nord, iar apoi pe jos până la Porte de la Chapelle, pentru ca în cele din urmă să se oprească în Montmartre. Alteori, paşii lor străbat trotuarele celor mai cunoscute cartiere, oprindu-se când la Moulin Rouge, când la Palais-Royal ori la Galeriile La Fayette. „A hoinări prin Paris este o ocupaţie mai reală şi mai profundă decât se poate crede. Ba chiar este o activitate ca oricare alta, care înlocuieşte cu folos munca, visul sau dragostea”2. Cel ce colindă oraşul este un erudit capabil să explice parizienilor de baştină câte ferestre ale clădirii CEC-ului dau spre stradă, din ce unghi trebuie privit Pont-Neuf pentru ca efectul să fie maxim, sau unde se află cutare stradă ori instituţie pentru minorii delincvenţi. Această cunoaştere are avantajele ei, iar hoinarul nu refuză să o împărtăşească: dacă i se cere un serviciu, cum ar fi procurarea unei ediţii pierdute din Restif de la Bretonne, a unui pahar extrem de rar care lipseşte din serviciul personal, ori a afişului mobilizării generale din 1914, va fi încântat să dea o mână de ajutor şi să aducă peste câteva zile, dacă nu după câteva ore numai, obiectul căutat. El se lasă purtat de inspiraţia străzii pe care o cunoaşte ca nimeni altul şi-l iniţiază pe neofit în tainele pribegiei clasificate, căci hoinarul de profesie nu are plăcere mai mare decât să arate celorlalţi că nu au văzut încă nimic din oraşul în care s-au născut3.

Mai aflăm din Composite şi alte viclşuguri, cum ar fi prospectarea teritoriilor pariziene în taxi, autobuz sau tramvai, ori pe bicicletă, lucru la care Walter Benjamin nici nu s-ar fi gândit, hoinarul fiind esenţialmente pedestru. Pentru Fargue (sau Beucler?), a lua automobilul înseamnă a fi un hoinar mai grăbit, a-şi asigura libertatea de mişcare pentru a se lăsa dus mai repede de inspiraţie către destinaţii care apar ca o necesitate în cursul divagaţiilor citadine. Un exemplu potrivit ar fi descrierea liniei de autobuz AP de dinainte de război (la acea vreme autobuzele din transportul public nu aveau numere), mai precis în 1939. Traseul nu prea are de-a face cu obiectivele turistice cunoscute din Parisul interbelic; punctul de plecare este Marché de la Villette, destinaţia – Gare d’Austerlitz. Dar câte nu sunt de văzut în tot acest periplu! Pornind din strada Adolphe- Mille, mai curând o uliţă, călătorul este introdus în lumea cărnurilor, căci abatorul şi târgul de vite nu sunt departe. După ce opreşte în Place des Fêtes, intră în arondismentul 20, face staţie la primărie, porneşte spre Place Gambetta unde întârzie ceva mai mult, trece pe lângă Cimitirul Père Lachaise, coboară pe rue du Chemin Vert până la Bastille. Continuă apoi spre Quai de la Râpée, ajunge la Gare d’Austerlitz şi se odihneşte, înainte de a face drum întors, într-un colţ din Jardin des Plantes. Acest parcurs este totuşi plin de surprize. O lume piezişă, de condiţie aproximativ tolerabilă, locuişte cartierele străbătute de autobuzul cu pricina: muncitori, cu ziua sau ca săptămâna, locuiesc în împrejurimi, rufele sunt puse la uscat la ferestre, bistrourile îmbie mărunta clientelă cu servicii modeste, pe care pietonul nu le dispreţuieşte căci este binecunoscut faptul că fiecare cartier are un specific culinar inconfundabil, gustos doar în spaţiul de producţie, dar inacceptabil trei kilometri mai încolo. Populaţia se schimbă însă, la Gara Austerlitz peisajul este cu totul altul decât în La Villette. Până la mobilizarea din 1939, gara semăna cu o universitate şi totodată cu un spital. Aici, până şi trenurile sunt liniştite, de parcă nu ar vrea să sperie oraşul în care ajung. Tandemul Fargue – Beucler se opreşte la bufetul gării, unde meniul, desigur, nu este extraordinar, multe feluri de pe listă nu sunt disponibile. Dar ce linişte, ce solemnitate! Cel mai mărunt zgomot de furculiţă atinge intensitatea unei sirene de vapor. Convivii discută cu multă gravitate despre probleme care agită întreaga planetă, iar dacă se insultă unii pe alţii, o fac măsurat, cu voce joasă, ca şi cum ar recita poezii4.

Şi pentru că veni vorba de poezii, de ce să nu reluăm unele „idei rătăcitoare” sub formă de aforism, care au ca subiect poemul, poetul şi poezia în general? Nimic mai delicat decât această stare de spirit care poate supravieţui sub formă de cuvinte, deşi ea poate exista şi în afara lor. „Poezia surprinde totul, fără a fi vreodată surprinsă.” „Poetul nu caută, ci descoperă. El este omul flagrantelor delicte.” Este vorba, ne putem da seama imediat, de un mod de a înţelege poezia en flâneur; aceasta survine la incidenţa dintre privire, acustică şi obiectele dispuse într-un context favorabil exploziei lirice. De aceea cuvintele nu sunt necesare, efectul lor este adesea inadecvat; „zguduitura trebuie trăită până la ultima rezonanţă”, altminteri „cuvintele coboară mult prea repede jaluzelele”. La fel, „poezia ia naştere la întâlnirea dintre lucruri şi cel ce le spionează. Este un contact, o scânteie, o explozie de gaz de mină”. Obiectul, raza de lumină, clipa vor să placă, solicită sensibilitatea. Poetul aşteaptă un declic, un freamăt, are auz bun5... Nimic nu-i scapă, nici o rumoare nu-i este străină. Poate că tocmai acesta este scopul pietonului, sfera opalescentă a peregrinărilor sale.

_____________ 

1 L.-P. Fargue, A. Beucler, Composite, prefaţă de Pierre Loubier, Gallimard, 2013, p. 54.
2 Ibidem, p. 20.
3 Ibid., p. 21.
4 Ibid., p. 35-36.
5 Cf. ibid., p. 107-115.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara