Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Pierre Boulez, ultimul patriarh al muzicii noi de Valentina Sandu-Dediu

În martie-iunie 2015, Muzeul de la Cité de la musique, în directa vecinătate a noii Filarmonici de la Paris, găzduia două expoziţii: David Bowie şi Pierre Boulez. Mi-am adus aminte acum, la început de an 2016, de acest paralelism, frapată de dispariţia celor doi muzicieni la câteva zile unul după altul, deşi la vârste considerabil diferite. Controversatul şi celebrul artist pop împlinise în ianuarie 69 de ani, iar ultimul dintre patriarhii muzicii clasice contemporane fusese sărbătorit tot anul 2015 pentru a fi atins nouă decenii de viaţă. Trebuie să recunosc că, atunci când colegii de la Conservatorul Naţional Superior de Muzică şi Dans m-au invitat la acele două expoziţii, am ales să mă duc doar la cea dedicată lui Boulez. Cititorul poate detecta într-o asemenea atitudine snobismul muzicologului de formaţie academică; pe de altă parte, nu m-am numărat niciodată printre adepţii muzicii lui Boulez, ceea ce nu a însemnat că nu i-am admirat inteligenţa sclipitoare, cultura vastă, personalitatea nonconformistă şi bagheta de dirijor.

Ce trebuie să ne amintim despre muzicianul francez? După un bacalaureat specializat în matematică, în 1940, se ocupă tot mai intens de studiul pianului, se înscrie în 1944 la clasa de armonie avansată a lui Olivier Messiaen la Paris, studiază cu René Leibowitz partiturile şcolii vieneze dodecafonice, descoperă muzici tradiţionale din Africa sub-sahariană, din Indochina franceză şi alte zone ale Extremului Orient (colecţionate de etnomuzicologi francezi). Numit director muzical de scenă al companiei teatrale Renaud-Barrault, îşi începe acolo activitatea dirijorală şi de organizare a vieţii muzicale. În primele sale articole şi luări de poziţie publice scandalizează prin spiritul radical şi exprimările provocatoare: pledează în 1952 împotriva mumificării memoriei lui Arnold Schönberg (în celebrul articol Schoenberg is dead), dar şi în favoarea limbajului serial-dodecafonic. („Orice muzician care n-a resimţit – nu spunem înţeles, ci resimţit cu adevărat – necesitatea limbajului dodecafonic este INUTIL”, în articolul Eventuellement.)

Influenţat de anumite drumuri deschise de Olivier Messiaen, de experimentele artei şi literaturii contemporane lui, de întâlnirea cu muzicieni precum Karlheinz Stockhausen şi John Cage, Boulez alege iniţial drumul abstract şi intelectualist al serialismului integral, măturând hotărât şi fără concesii urmele trecutului din muzica nouă. Lucrarea exemplară pentru acest stil rămâne cantata sa pentru ansamblu şi voce Le marteau sans maître (1957), pe texte de René Char, totodată o sinteză surprinzătoare a mai multor surse, de la jazz-ul modern la gamelanul balinez, muzici tradiţionale africane şi japoneze. Tot de la Boulez va porni un alt concept al muzicii noi, legat de improvizaţie, aşadar lărgind chingile serialismului: libertatea acordată în anumite privinţe interpretului, totuşi controlată destul de riguros de compozitor, numită aleatorism de la articolul Aléa (1957), şi experimentată componistic pe parcursul anilor ‘50-’60 în Sonata a III-a pentru pian, Éclat, Domaines etc. Nici noul şi fascinantul teritoriu al muzicii electronice nu scapă curiozităţii lui Boulez, prietenul său Heinrich Strobel (care a condus Festivalul de muzică nouă de la Donaueschingen între 1950-1969) punându-i la dispoziţie un studio de muzică electronică. Graţie experimentelor posibile în acest loc, precum şi colaborării cu Orchestra simfonică a Südwestfunk, Boulez va petrece mult timp la Baden-Baden (locul unde, de altminteri, se va stinge din viaţă). În anii ‘70 explorează manipularea sunetului caracteristică pentru live electronic, iar toate aceste preocupări îi întăresc reputaţia de experimentator. Nu e de mirare că preşedintele Georges Pompidou începe să discute cu Boulez posibilitatea înfiinţării unui institut pentru explorarea noilor tehnologii legate de muzica contemporană. Astfel se va naşte IRCAM (Institut de Recherche Coordination Acoustique/ Musique) în 1977, devenit sub conducerea lui Boulez (până în 1992) laboratorul cel mai avansat al avangardei europene, în care compozitorii găseau cei mai buni interpreţi de care aveau nevoie, precum şi tehnicieni, experţi în computere, cercetători cu care puteau colabora.

Din bogata, diversa şi îndelungata activitate muzicală a lui Boulez trebuie semnalate cel puţin alte două componente: pe teoreticianul generator de şcoală şi pe dirijorul de mare succes. La începutul anilor 60, atelierele sale din cadrul Cursurilor Internaţionale de vară de la Darmstadt modelează concepte pentru muzica nouă, aşa cum se va întâmpla şi la cursurile sale din anii 70-80, ţinute la Collège de France, unde ocupă catedra numită „Inovaţie, tehnică şi limbaj în muzică”. Boulez lansează o sumedenie de noţiuni filosofico-muzicale bazate pe propria creaţie, încrucişând discipline, angajând dialoguri cu cele mai îndepărtate colţuri culturale, analizând cu o perspicacitate ieşită din comun partiturile secolului XX.

Toate acestea se dovedesc a fi profitabile şi în cariera sa interpretativă, iniţiată în 1953, atunci când începe să organizeze concerte de muzică nouă în mica sală de teatru de la Marigny, în programe denumite generic Le Domaine musical, şi care vor face vâlvă timp de două decenii în viaţa muzicală pariziană. Dificultatea de a găsi dirijori dispuşi să se implice în partituri contemporane îl determină pe Boulez să conducă el însuşi mici ansambluri camerale. Este debutul unei glorioase cariere dirijorale, care-l va purta pe toate scenele mari ale lumii, de la Teatrul wagnerian din Bayreuth până la Orchestra simfonică a BBC şi Orchestra Filarmonică din New York (unde a avut angajamente de lungă durată). Înregistrările rămase – bagheta lui Boulez apărând pe scenă până în 2012! – arată o claritate extraordinară a formelor muzicii dirijate şi o frumuseţe timbrală aparte (fie în Wagner, Debussy, Stravinski, sau în propriile compoziţii). De altminteri, demnitatea structurii, a transparenţelor, a unităţii, a spiritului traversează întreaga manieră de a face muzică – interpretare sau compoziţie – a lui Boulez.

Calităţile sale, asociate unei atitudini intransigente, au coagulat în jurul său un grup compact de prieteni şi admiratori, dar au atras în egală măsură suficienţi critici şi detractori. Boulez nu s-a lăsat niciodată angrenat în politică, nu a urmat exemplul altor intelectuali francezi de stânga sau a compozitorilor Luigi Nono şi Hans Werner Henze (membri ai partidului comunist), nu a cedat tentaţiilor vreunei arte de propagandă. S-a implicat însă activ în viaţa muzicală pariziană, a ocupat funcţii importante, a fost probabil cel mai influent muzician francez timp de decenii, ceea ce a determinat destule revolte ale mai tinerelor generaţii.

Îmi aduc aminte, în final, de impertinenţa propriei tinereţi: alături de alţi colegi, dacă asistam la o prelegere a compozitorului Ştefan Niculescu (pe care îl admiram de altminteri fără limite), făceam pariuri câte minute trec până vor fi invocate (obligatoriu!) numele lui Boulez, Iannis Xenakis sau Stockhausen. Eram totodată conştienţi cât de mult datoram profesorilor noştri – Ştefan Niculescu şi Anatol Vieru, de pildă – pentru modul în care ne ţineau permanent la curent cu toate evenimentele din compoziţia mondială postbelică. Şi Niculescu, şi Vieru au scris despre Pierre Boulez, au comentat în repetate rânduri celebra sa carte Penser la musique aujourd’hui, s-au lăsat seduşi de mintea sclipitoare a colegului francez. Astfel, chiar dacă nu am avut şansa ca vreun editor să traducă în româneşte vestita teoretizare a serialismului integral, apărută în 1964 la Gonthier, ea nu ne-a rămas străină. Şi în mintea noastră, deşi suntem conştienţi de prăpastia care i-a separat politic, fără voie, pe compozitorii postbelici din vestul şi estul Europei, ei formează unul şi acelaşi grup excepţional al avangardei muzicale. Au modelat în fel şi chip gândirea muzicală după război, au creat şcoli şi curente, au fost personalităţi puternice, charismatice, controversate, imposibil de neglijat. Dispariţia fizică a longevivului Pierre Boulez accentuează sentimentul de final de epocă şi nostalgia persistentă după asemenea figuri.

N.red. În numărul 3/ 22 ianuarie al revistei noastre, sub titlul Pierre Boulez a ieşit din scenă, a apărut un articol al lui D. Avakian despre marea personalitate a muzicii secolului XX.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara