Înapoi la pagina curenta

Meridiane:
Pierre Bailly - Accident de Constanţa Ciocârlie

René Bailly, născut in 1982, undeva în Munții Jura, roamancier care a publicat la editura pariziană P.O.L. – unde publică și compatriotul nostru Dumitru Țepeneag – mai multe romane : Polichinelle (2008), L’Etoile de Hautacam (2016), L’homme des bois (2017), din care extragem fragmentul de mai jos, și o carte despre Michael Jackson (2011).
În L’Homme des bois se regăsesc câteva caracteristici ale romanului francez contemporan: dimensiuni reduse, număr mic de personaje, un protagonist preluat dintr-o realitate complexă dar banală, iar de rândul acesta, ca adesea, și un amestec de realitate și ficțiune. Firul narativ, deși cu aparență de roman polițist, nu are tensiune și nici amploare. Personajul principal pornește în căutarea semnelor care i-ar putea dezvălui împrejurările în urma cărora tatăl său a fost găsit mort. Uimirea fiului este cu atât mai mare cu cât totul s-a petrecut în zona Munților Jura, zonă arhicunoscută și de tată, și de fiu. Această căutare este o autoficțiune ce se desfășoară pe linie orizontală, ca la Balzac (portretul personajului în locul și mediul în care trăiește – locuință, vecini, stradă, oraș, împrejurimi –), dar și înspre interioritatea lui (să zicem, ca la Proust), în încercarea naratorului de cunoaștere, de analiză și de raportare la el însuși. În felul acesta, el devine real, viu și atașant.
Pierre Bailly nu și-a dobândit statutul de scriitor important, dar romanul L’homme des bois a fost mult și favorabil comentat.

Toată lumea îmi spune că am norocul de a fi singur, de a nu avea nici frați și surori, nici o soacră posesivă cu care să mă încaier. Cei mai mulți prieteni îmi povestesc: eu pentru mama, eu pentru tata, afacerea am dat-o gata, mi-a rupt inima, mi-a minat moralul, sufăr din cauza asta și astăzi.
E adevărat că sunt liniștit în privința asta. De la început mă ocup de toate, nu las pe nimeni să aleagă în locul meu, refuz politicos propunerile de ajutor, și mai ales trăiesc în ritmul meu. Micul lui apartament, la etajul cinci și ultimul, fără ascensor, al unui imobil tip HLM*, construcție din anii 1970, lipsită de farmec, tocmai fusese plătit și nu sunt grăbit să scap de el. Îmi petrec acolo sfârșitul de săptămână singur. Uneori mă stabilesc pentru o săptămână cu soția mea și cele două fete. Pe când, pe vremea când trăia, nu rămâneam niciodată mai mult decât la prânz.
În zece ani nu dormisem decât o noapte aici, pe canapeaua din salonul în care mă instalez acum și care rămâne mereu deschis. Nu dorm în patul lui, nu port hainele lui. Dar mănânc din cratițele lui, mă folosesc de pivnița lui de vinuri, ascult muzica lui, discurile lui, toți cântăreții angajați care mi-au legănat copilăria alături de el. Îmi bag nasul în catrafusele lui, scotocesc, triez, clasez, aranjez, arunc. Uneori mă apuc s-o fac cu plăcere, pot să găsesc într-asta un fel de excitare, proprie oricărui demers care constă din a te infiltra în intimitatea altuia, o reacție normală. Și pe urmă, pot să spun că materia nu lipsește. Există unii care au făcut înconjurul chestiunii în mai puțin de o oră, există și unii care nu păstrează nimic, care n-au avut niciodată nimic. Dimpotrivă, în apartamentul tatălui meu dau peste margini cutii, clasoare, caiete, dosare, poșete, sacoșe, valize, totul pus cu mai multă sau mai puțină socoteală în dulapuri și pe etajere. El păstra tot.
La început, îmi spuneam că am să fac una sau două descoperiri, o mică comoară, câteva secrete, dar cu cât înaintez în planul meu cu atât sunt mai izbit de coerența personajului său. Totul merge în sensul a ce știu despre el, a imaginii pe care o am despre el. Totul se potrivește cu convingerile pe care le afișa. Totul îi seamănă.
Avea un univers, o lume a lui. O lume care nu se construise singură și căreia era departe de a-i fi unic reprezentant. O bulă, cum sunt și altele, cum avem toți. O bulă nu total ruptă de lume. Ceea ce s-ar numi o mică lume.
Mica lume a tatălui meu părea să fi fost concepută tocmai pentru a-l proteja de lumea mare, poate nu pentru a o combate, să zicem că pentru a se elibera cât mai mult posibil de valorile dominante ale epocii, cele ale consumului și ale capitalismului. Această lume mică era făcută din acțiune socială, din angajament politic și asociativ, din șansonete franceze, din distracții culturale și din plimbări în natură.
Cu ocazia uneia din aceste plimbări, singur în pădure, la câțiva kilometri de casă, a alunecat pe o pantă aspră și umedă și s-a rostogolit vreo douăzeci de metri fără un copac ori un tufiș de care să se prindă înainte de a cădea în gol de pe o mică faleză de trei sau patru metri, și de a-și sparge capul de o stâncă de calcar în locul unde pârâul Baume își are izvorul. A rămas acolo timp de trei zile și nimeni n-a fost îngrijorat pentru că era în vacanță și era celibatar. Locuitorii din partea locului au sfârșit prin a semnala mașina staționată la marginea unui drum, și cum lăsase unul din geamuri întredeschis jandarmii au putut să deblocheze portiera. Un câine a intrat să-i amușine mirosul și i-a condus până la trupul lui.
Am spus într-adevăr un câine, da, un câine a făcut să fie găsit. Și fără îndoială un câine mare, un ciobănesc german sau așa ceva, pe care mi-l închipui sărind de pe un scaun pe altul și plimbându-ș i botul prin toate cotloanele mașinii. Numai că era vorba de automobilul tatălui meu. Și toți cei care-l cunoșteau știau că, în viață fiind, n-ar fi lăsat un câine să pătrundă în automobilul lui.
Problema nu era mașina, problema erau câinii. Nu aveau ce să caute în mașina lui. Pe asta, tocmai o cumpărase și era prima oară în viață când băgase bani într-un automobil nou, profitând de o ofertă și alegând modelul cel mai puțin puternic și cel mai puțin scump. Se plângea tot timpul de colegii lui de la serviciu care nu vorbeau decât de mașina lor, pe care o dichiseau, pe care o schimbau din trei în trei ani, asta îl deprima fiindcă nu pricepea pasiunea pentru mașini. Dar ce înțelegea și mai puțin era interesul pentru câini. Îi detesta. Prezența unui câine îl irita la culme, îl înnebunea, era în stare să strice un prânz, un week-end, o săptămână de vacanță din cauza unui câine.
Potrivit adjutantului Bouveret de la jandarmeria din Lons-le-Saunier, el ar fi murit pe loc. Dar după medicul legist, s-a deplasat după ce căzuse. Medicul pretinde că trupul lui n-a fost găsit exact la piciorul micii faleze, ci cu vreo zece metri mai încolo, în albia unui pârâu aproape secat în acea perioadă. Caz în care el n-a murit cu certitudine în ziua căderii sale, ci poate a doua zi, după mai multe ore de agonie. Lucrul ăsta medicul nu poate să mi-l garanteze. Poate că s-a trezit la câteva ore după cădere și s-a ridicat înainte de a cădea din nou după abia câțiva metri. Poate că s-a deplasat într-o stare de semiconștiență.
În ceea ce-l privește, adjutantul Bouveret își menține versiunea. Când îi vorbesc despre discuția cu medicul legist și despre corpul găsit la câțiva metri de piciorul falezei, el se referă la avântul coborârii pantei și mai ales la posibilitatea mai multor rostogoliri. Ia ca exemplu o minge de tenis sau un balon de rugby. Mi se cere să mi-l închipui pe tata ca pe o minge de tenis sau un balon de rugby. Încerc. Închid ochii; îi deschid repede. Nu-s prea serioase toate astea. Dar ce pot să fac ?
Afacerea a fost clasată în seara descoperirii corpului. Procurorul n-a găsit necesar să ceară autopsie. Tata a fost declarat mort în pdure în urma unei căderi accidentale.
Ce pot să fac este să anchetez în felul meu, să mă întorc la locul dramei și să interoghez peisajul, să observ, să emit ipoteze. Pot continua să scotocesc prin lucrurile lui, sperând să găsesc un indiciu, un semn, o probă. Pot să stau pe jos în salonul luminos, cu vedere asupra întregului oraș într-o parte și cu contraforturile primului platou de cealaltă și să aștept o revelație, o iluminare. Pot și să urc în automobilul lui și să mă îndepărtez puțin, să plec o zi în Munții Jura și să regăsesc locurile lui favorite: grote, perspective, castele în ruină, lacuri lugubre rătăcite în adâncul pădurilor.

___________
* HLM – locuințe cu chirie moderată, în blocuri mărginașe.