Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Contrafort:
Pierdut în Protocronia (5) de Mircea Mihăieş

Deosebit de important – și insuficient reliefat de majoritatea celor care au studiat fenomenul – e locul unde au fost publicate primele articole ale lui Edgar Papu: revista „Secolul 20”. Publicația reprezenta, în aparență, un bastion al gândirii antitotalitare, o „supapă” prin care intelectualitatea română respira un alt fel de aer decât cel fetid, al propagandei de partid. Cu o gestație lentă, care făcea parte din protocolul seducției de care editorul Dan Hăulică nu era străin, revista apărea la intervale neregulate, fiind oferită ca o surpriză multicoloră în cenușiul murdar al epocii. Citită cu ochii de azi, „Secolul 20” era în realitate doar cu un pas sau doi în lateral față de tipăriturile oficiale ale comunismului cultural românesc. În linii mari, revista urma volutele politicii externe ceaușiste, nu arareori baroce și imprevizibile ele însele. O parcurgere a sumarului indică o certă preferință față de stângismul și „progresismul” unor culturi în plină ecloziune – îndeosebi cele sud-americane —, dar și slăbiciunea pentru anumiți scriitori comuniști care aveau „probleme” în țara lor. Nu, desigur, Milan Kundera sau dizidenții maghiari și, cu o singură, excepție, Alexandr Soljenițîn, cu un fragment din care nu înțelegi prea bine în ce constă măreția acestui scriitor antisovietic.
Din mărturia unui fost redactor al revistei, un admirabil intelectual, fost deținut politic, Andrei Brezianu, rezultă că exista o certă coordonare între temele abordate de „Secolul 20” și politica externă a României. Vizitele în străinătate ale lui Ceaușescu erau adeseori pregătite și de numerele speciale ale revistei, pe care redactorul-șef Dan Hăulică avea misiunea de a le distribui în locuri strategice din punct de vedere cultural și politic. Așadar, chiar și o revistă ce părea să se sustragă tăvălugului propagandistic juca un rol atent stabilit în propaganda de partid. De altfel, în colegiul de redacție – cel care asigura direcția editorială – figurau nume devotate cauzei comuniste, de la Ion Hobana și Mihnea Gheorghiu la Vasile Nicolescu, Ion Brad și Zoe Dumitrescu- Bușulenga.
Premeditarea exista, așadar, dincolo de orice dubiu, chiar dacă e dificil să demonstrezi formele de punere în practică. Stătea însă în obiceiul comunismului românesc de a-i folosi pe foștii inamici ideologici ca agenți ai promovării „visului de aur al omenirii”. După eliberarea din închisori, publicația „Glasul patriei” (mai târziu „Tribuna României”) a devenit, simultan, o arenă și un poligon de încercare pentru deținuții politici eliberați în 1964. Inamici ireductibili precum Nichifor Crainic, teoretician al „statului etnocratic”, legionarii Virgil Carianopol și Radu Gyr, condamnați la ani grei de închisoare, au scris, cu numele propriu ori sub pseudonim, texte înălțătoare la adresa „noii ordini” instaurate de comuniști.
Publicarea celor două articole ale lui Edgar Papu, Protocronism românesc, în numărul 5-6/1974 și Protocronism și sinteză, în numărul 7-9 din 1976, tocmai în „Secolul 20”, nu putea fi, în contextul amintit, o întâmplare. Cel puțin primul articol a fost o comandă a redacției. Și locul, și personajul prezentau, din punctul de vedere al cititorului educat, un grad ridicat de încredere. Era mult mai ușor să dai credibilitate unei aberații dacă o lansai întrun loc onorabil, cum era „Secolul 20”, decât dacă ar fi apărut în reviste cunoscute pentru fanatismul lor comunisto-securistic, precum „Luceafărul”, „Flacăra” ori „Săptămâna”. Că Dan Hăulică a fost un personaj cu multiple... valențe o dovedește un episod din anii 1980: scos din funcție la ordinul atotputernicei Elena Ceaușescu, el a fost repus în drepturi în timp record. Întrebarea – sortită să rămână fără răspuns – e următoarea: cine era atât de influent, în plină regalitate ceaușistă, încât să răstoarne decizia „celei mai iubite fiice a poporului”?!
Nici după 1990 Dan Hăulică n-a excelat în susținerea acțiunilor societății deschise. Numele său nu figurează pe niciuna din listele intelectualilor reformiști ai anilor 1990, deși a fost invitat de fiecare dată să se alăture diverselor acțiuni îndreptate împotriva regimului neo-comunist. Să fie avut aceasta legătură cu faptul că prima sa funcție importantă, la nici treizeci de ani, a fost aceea de responsabil cu sectorul de arte al organului Partidului Comunist, „Scânteia”? Iar de acolo a fost catapultat în fruntea unei publicații care avea rolul explicit de a oferi străinătății imaginea unei țări deschisă dialogului, unde valorile și libertățile erau apreciate și promovate. Nu e chiar o întâmplare că, după 1990, atât Edgar Papu, cât și Dan Hăulică s-au regăsit pe lista premiaților revistei „România Mare”, continuarea „Săptămânii”, bastionul naționalismului primar și agresiv și al șovinismului încărcat de ură.
Așa se explică de ce niște articole ce păreau „de serviciu”, în linia celor publicate frecvent de revistă, precum textele lui Edgar Papu, au avut un efect năucitor. Coincidență sau nu, începând cu anul 1977, marcat de două evenimente de-o importanță capitală – cutremurul din 4 martie și revolta minerilor din Valea Jiului din august – campania protocronistă a demarat în trombă. Dezastrul produs de cutremur a pus la încercare capacitatea administrației de a reacționa în condiții de maxim dramatism – și eșecul a fost evident. Greva minerilor a testat disponibilitatea la dialog a regimului, iar rezultatele au fost, și de data aceasta, dezastruoase. Pentru Vladimir Tismăneanu, protocronismul a reprezentat chiar „fundamentul tiraniei naționaliste a lui Ceaușescu” (Tismănenau, 2005: 353.). În acest context, decizia de a accentua procesul de izolare a țării și de reprimare a opiniilor neconvenabile, opuse celor asumate de Marele Conducător, a devenit o prioritate.
Etnocentrismul, izolaționismul, xenofobia, mentalitatea „cetății asediate”, naționalismul și anti-europenismul au fost comandamente în jurul cărora s-a adunat o grupare pestriță. Ea cuprindea și nostalgici ai extremei drepte interbelice (Ion Coja, Dan Zamfirescu), și executanți zeloși ai ordinelor partidului (Ilie Bădescu, Paul Anghel, Pompiliu Marcea, Ilie Purcaru, M. Ungheanu etc.), aventurieri autocentrați precum Corneliu Vadim Tudor, Eugen Barbu sau Adrian Păunescu, precum și o nouă generație de critici literari precum Artur Silvestri, Constantin Sorescu, Adrian Dinu Rachieru, Dan Ciachir, dornici să acceadă în poziții dominante prin atacuri la baionetă împotriva curentului occidentalizant din cultura română. Dar ea beneficia și de sprijinul discret, dar masiv, al unei reviste precum „Secolul 20”, ce părea mai degrabă o adeptă a sincronismului lovinescian.
Protocronismul s-a dovedit a fi o excelentă ambarcațiune în care se întâlneau atât aspirațiile justițiare ale unei culturi ignorate, cât și visele de mărire ale lui Nicolae Ceaușescu personal. „Secolul 20” și-a asumat, începând cu anii 1975- 1976, misiunea de a publica, aproape număr de număr, grupaje și articole cu titluri precum „Revelația geniului românesc”, „Tradiții umaniste românești pe drumurile Europei”, „Utopia getică” etc. Situația era stranie, din moment ce întregul aparat de partid conspirase la izolarea țării: pe de o parte, se voiau înaintașii tuturor, pe de alta tăiau orice canal de comunicare cu exteriorul. A dori, așa cum susținea unul dintre adepții radicali ai protocronismului, promovarea „unei noi misiuni universale a geniului creator românesc, pe măsura amplitudinii istoriei contemporane” (Dan Zamfirescu, într-un interviu cu George Arion, 1977: 9) era de-un perfect ridicol. Astfel de texte, ce păreau să se adreseze exteriorului, se adresau, de fapt, interiorului. Populația trebuia să fie mândră de rolul proeminent jucat în lume, în ciuda faptului că în țară nu mai pătrundeau nici măcar publicațiile occidentale de stânga.
Dimensiunea lamentabilă a tabloului e dată de faptul că Edgar Papu a continuat să execute cu aplomb, și după dispariția lui Ceaușescu, partitura ce i se distribuise. Căderea a fost cu atât mai rușinoasă, cu cât encomiastica nu-i mai viza pe Neagoe Basarab, Cantemir, Negruzzi, Creangă, Caragiale, Brâncuși, ci pe zelotul ceaușist Corneliu Vadim Tudor (vezi „România Mare”, nr. 23/ 1990). Sfârșitul e însă încărcat de-o amară ironie. În cele din urmă, Edgar Papu s-a văzut deposedat de cea mai cunoscută contribuție a lui. Pretenția lui Ceaușescu de a fi adevăratul autor al teoriei protocroniste, ne plasează într-o postură mai mult decât borgesiană. România nu e doar patria protocronismului, ci și a protocronismului înaintea protocronismului...
Dincolo de toate acestea, aberația protocronistă trebuie să reprezinte un etern semnal de alarmă – acum, când discursul naționalist combinat cu cel resentimentar-frustrat a prins din nou aripi. În ciuda semnalelor de alarmă trase de Horia- Roman Patapievici și de alți intelectuali puși la zid tocmai pentru că susțin dialogul, nici astăzi, în 2017, într-o societate democratică, nu stăm la capitolul dezbaterilor publice responsabile mai bine decât acum patruzeci de ani. Structural, morfologic și retoric, ne aflăm tot într-o societate închisă, dominată de monologul paranoic al avatarilor ideologiei neo-comuniste, intens, isteric și brutal susținută de instituții ale statului.

___________
Arion, George, Suntem printre cei care așază pietrele de temelie. Interviu cu Dan Zamfirescu, „Flacăra”, nr. 15, 14 aprilie, 1977.
Tismănenau, Vladimir, Stalinism pentru eternitate. O istorie a comunismului românesc. Iași, Editura Polirom, 2005.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara