Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Contrafort:
Pierdut în Protocronia (3) de Mircea Mihăieş

Istoriografia românească n-a dus niciodată lipsă de „primordialiști” și „suprematiști” — ca să folosim doi termeni actuali. De la Nicolae Iorga (uneori explicit, dar de cele mai multe ori implicit) la Nicolae Densușianu și a sa Dacia preistorică (1913) și la Getica (1926) lui Vasile Pârvan, amestecul de wishful thinking, talent literar, competență științifică și proiecții imaginare grandioase au constituit o cale regală ce lega studiile istorice ale secolului al XIX-lea de provocările modernității agresive de după Primul Război Mondial. Această linie a lăsat urme durabile, astfel încât până în momentul de față se consideră că datoria de căpătâi a istoricului nu e să spună adevărul, ci să slujească plin de devotament „idealurile naționale”. Citiți lista membrilor Secției de Istorie și Arheologie a Academiei Române și veți fi surprinși de preponderența „panglicarilor în ale țării”, cum le-a spus Eminescu.
Un personaj cu biografia și profilul psihologic al lui Edgar Papu era, în mod natural, atent la aceste mișcări de durată din societatea românească. În mod cert, el dezvoltase un fel de dependență încărcată de recunoștință față de cei care îi întinseseră o mână după ieșirea din închisoare. Or, aceștia erau oameni cu funcții și influență în sistemul de propagandă comunist. Delicatețea, modestia, timiditatea și mefiența ce puteau fi descifrate cu ușurință în comportamentul său îl făcuseră o pradă ușoară pentru versații, cinicii operatori din câmpul ideologic.
Ar merita reamintit un element relevant pentru perversitatea regimului. Ceaușescu a speculat cu abilitate atmosfera de efervescență de după eliberarea din închisori, în 1964, a deținuților politici. Plecarea trupelor sovietice înfierbântase deja „sentimentul național”, iar punerea bazelor unui etos românesc totalizant urmase în mod natural exprimării aversiunii față de ocupantul sovietic. Dintr-o dată, mica țară de la intersecția a trei mari imperii își descoperea, într-o formulă romanticexaltată, propriul „titanism”. El funcționase impecabil în creația lui Eminescu, așa că nu avea cum să nu funcționeze — în această logică exaltată — și la nivelul societății contemporane.
Pornind de la studiul lui Matei Călinescu Titanul și geniul în poezia lui Mihai Eminescu (1965), Edgar Papu construiește o sintagmă — „titanismul țărilor mici” — care corespundea unui subtil atac la adresa colectivismului propagat de aparatul de partid. Exegetul dorea să sublinieze în felul acesta „rolul personalității în istorie (în răspăr cu doctrina oficială care exalta rolul ‘maselor’) și ilustrează momente privilegiate în care state mici, destinate unui rol minor, au produs mutații în ‘marea istorie’” (Pappu, 2005: 18-19). O astfel de poziție l-ar fi plasat pe autorul doctelor studii despre baroc și clasicism în directă opoziție cu dogmele PCR. Ceea ce, evident, nu s-a întâmplat. Pur și simplu, savantul detectase un sunet de diapazon care îi suna plăcut și l-a preluat fără ezitare.
Gesturile publice ale lui Edgar Papu devin consistente în contextul comentariilor la adresa activității unora dintre congenerii săi, oameni pe care îi respecta, și care se bucurau de o poziție solidă în viața publică — spre deosebire de el, marginalul, persecutatul, ignoratul. Polemica dintre Ovidiu Papadima, profesor și cercetător reputat, și universitarul clujean Liviu Rusu i-a îngăduit să-și facă auzită propria voce. Liviu Rusu publicase un studiu, Eminescu și Schopenhauer (1966), centrat pe dihotomia influență / originalitate în opera unui mare creator. Demonstrația era înecată de o sumă de referințe critice hazardate, precum și de tipul de „împăciuitorism cu țepi” ce caracteriza epoca post-stalinistă. Replica lui Ovidiu Papadima punea în evidență nu doar precaritatea informației istoricului literar clujean, ci și simplismul dezolant al abordării sale.
Intervenția lui Edgar Papu reprezintă una dintre primele ocazii documentate în care savantul va încerca să balanseze (avea vocația „împăcării”, ne informează Vlad-Ion Pappu) discuția, propunând un criteriu care să depășească discordia dintre cele două poziții ireconciliabile. Ar fi vorba de „un etalon ‘trans-subiectiv’ de măsurare a originalității, instituind prin protocronism un criteriu — deopotrivă extraestetic, dar și an-ideologic — data de apariție a valorii culturale în lume, cronologic prima oară.” (Pappu, 2005: 23). Se poate glosa la nesfârșit în ce măsură o dezbatere în aparență pur teoretică (despre valori, originalitate, obiectivitate, adevăr etc.) poate fi învinuită că a oferit materie primă în consolidarea tiraniei unui regim totalitar. Din păcate, opțiunile radical etniciste ale lui Edgar Papu, atașamentul tot mai vizibil față de grupul naționalist-comunist din jurul revistelor „Luceafărul”, „Săptămâna” și, ulterior, „Suplimentul literar-artistic” al „Scânteii tineretului” și, din străinătate, „Noi, tracii”, au alimentat cele mai sumbre prevestiri legate de poziția omului de știință.
Marea problemă a protocronismului, în faza incipientă, constă în contestarea singurei poziții cu adevărat demne de admirat din întregul veac al XX-lea românesc: cea a sincronismului lovinescian. O țară care trecuse în doar un deceniu prin trei dictaturi sângeroase (cea regală a lui Carol al II-lea, cea antonescian-legionară și cea comunistă) avea în sincronism singura posibilitate de a scăpa de blestemul totalitar. Departe de a fi un „progresist”, așa cum a fost etichetat cu dispreț, unul dintre liderii taberei sincroniste din anii ’60-‘70, Nicolae Manolescu se manifesta ca un adept inflexibil al valorilor europene. Raționamentul era simplu: în fiecare dintre situațiile istorice invocate, România ajunsese în prăpastie nu din prea mult europenism, ci din prea mult etnocentrism, autohtonism și identitarism.
Oricâte circumstanțe atenuante am putea să-i găsim lui Egar Papu la nivel personal, nimeni nu neagă responsabilitatea directă pentru deschiderea unei veritabile cutii a Pandorei. Niciodată și nicăieri exaltarea valorilor tribului n-a sfârșit în fericire generală, ci în suferință, excludere și distrugere. O teorie care contribuie la întărirea unui regim despotic are partea ei de vină, oricât de „nobile” i-ar fi fost intențiile. Nenumăratele dezbateri publice în care Edgar Papu și-a apărat pozițiile nu susțin deloc teza „savantului distrat”. El își cunoștea foarte bine atât aliații, cât și inamicii. Și, în ciuda evidențelor, a optat pentru forțele retrograde, pentru primitivismul echipelor de desant ale Securității de la revistele „Luceafărul” și „Săptămâna”.
Într-o încercare disperată de a diminua vina părintelui său, Vlad-Ioan Pappu readuce în discuție cartea lui Ion Constantinescu, Moștenirea modernilor, volum de studii care „invocă mai multe priorități românești” (Pappu, 2005: 33) decât cele din studiile inventatorului termenului de protocronism. Explicațiile sunt relevante: oficialitatea l-ar fi ignorat pe Constantinescu, deoarece, pe de o parte, n-a atacat sincronismul și, pe de alta, n-a „zguduit ierarhiile stabilite în anii 1950” — adică cele impuse de ideologii comuniști de origine evreiască. Or, realitatea demonstrabilă spunea că adversarii lui Edgar Papu (în principal, criticii din jurul revistei România literarăși câțiva intelectuali din afara Bucureștiului) erau campionii valorilor europene, în linie maiorescianolovinesciană, pe când aliații săi continuau linia etnocentristă, izolaționistă și xenofobă a perioadei interbelice. Gândirea lui Edgar Papu corespundea, așadar, întru totul noii politici de închidere și purificare etnică în zona culturală declanșată de Ceaușescu după 1971. Teza a fost convingător ilustrată de Katherine Verdery (1991) și amplu exemplificată de Alexandra Tomița (2007).
Concluziile se impun de la sine: Edgar Papu a fost ales pentru că era anti-sincronist, adică antieuropean, și, în percepția cadrelor superioare de partid, prin convingeri culturale implicite, se plasa la limita antisemitismului (sintagma „ierarhiile stabilite în anii 1950” fiind numele de cod al opțiunilor echipei din jurul lui Leonte Răutu). Aceste două însușiri constituiau și pilonii ideologiei ceaușiste de după 1971. De la distanța anului 1985, Artur Silvestri vede în protocronism „cea mai însemnată idee critică românească a momentului”, esența ei constând în crearea premiselor pentru „dezeuropenizarea” culturii române (Silvestri, 1985: 4). Nici mai mult, nici mai puțin: dezeuropenizarea! Edgar Papu era în viață, dar n-a catadicsit să se desolidarizeze de această enormitate.

___________
Silvestri, Artur, Sinteza ideii de specific național, în „Luceafărul”, nr. 29, 1985.
Verdery, Katherine, National Ideology Under Socialism. Identity and Cultural Politics in Ceausescu’s Romania. Berkeley: University of California Press, 1991.
Tomița, Alexandra, O istorie „glorioasă”. Dosarul protocronismului românesc, București, Editura Cartea Românească, 2007.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara