Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Arte:
Picasso şi maeştrii picturii europene de Edward Sava


Moştenirea lui Picasso este atât de complexă şi de variată, atât de ancorată în tradiţie şi în acelaşi timp atât de inovatoare, încât, oricât ar fi de numeroase manifestările dedicate artei sale, ele reuşesc mereu să aducă la lumină noi puncte de vedere.

În 2009, o mare manifestare pariziană - „Picasso et les maîtres"1 - punea alături lucrări de Picasso şi creaţii ale unor pictori de la care acesta a învăţat sau cu care a simţit nevoia să se „dueleze" peste timp, reinterpretându-le opera. În lista celor 27 de artişti reprezentaţi, de la Rafael şi Velâzquez la Delacroix şi Manet, a fost inclus şi numele lui Edgar Degas.

Dacă influenţele exercitate asupra creaţiei lui Picasso de El Greco sau Cézanne au fost studiate în amănunt, rolul operei lui Degas în formarea sa artistică nu a fost niciodată subiectul unui studiu aprofundat. Este exact ceea ce şi-au propus cei doi curatori - Elisabeth Cowling şi Richard Kendall - care au organizat, în această vară, la „Sterling and Francine Clark Institute" din Williamstown, Massachusetts, unul dintre acele extraordinare mici muzee americane cu o tradiţie în organizarea unor manifestări de excepţie, o expoziţie intitulată: „Picasso privind la Degas".

Prima parte a expoziţiei, în care accentul este pus pe începuturile celor doi şi pe importanţa primordială a desenului pentru concepţia lor artistică, este neconvingătoare. Lucrările incluse, unele şcolăreşti, nu reuşesc să demonstreze nici darul lor special pentru desen şi nici că schiţele lui Picasso ar „datora" ceva celor create de mai vârstnicul artist.

Expoziţia devine mult mai interesantă de îndată ce abordează primii ani de după stabilirea lui Picasso la Paris. Cei doi artişti au avut atelierele la doar câteva străzi distanţă dar nu există nici o dovadă că s-ar fi întâlnit vreodată. Degas era însă o celebritate şi ambiţiosul tânăr de 20 de ani venit din Barcelona, dominat încă de atunci de un intens spirit competitiv, atacă cu repeziciune o serie de subiecte caracteristice lui Degas: scene de café-concert, dansatoare, femei făcându-şi toaleta, spălătorese...

„Picasso privind la Degas" propune multe alăturări interesante. În „Femeie cu fierul de călcat", modelul este privit din profil, la fel ca în pictura lui Degas din 1876 purtând acelaşi titlu. Chipul supt al personajului lui Picasso, caracteristic perioadei sale albastre, este însă departe de silueta burgheză pictată de Degas. Pe de altă parte, pictura lui Degas este mult mai complexă ca manieră de tratare a luminii -albul cămăşii călcate, al perdelelor - şi compoziţie decât cea a lui Picasso. Este poate şi o diferenţă de experienţă. Cu toată precocitatea sa miraculoasă, Picasso nu avea decât 23 de ani în 1904 când a pictat „Femeie cu fierul de călcat".

Dacă în expoziţia pariziană pe care am menţionat-o deja, „Absintul" (1875) lui Degas era comparat cu „Băutoarea de absint", (1901) aici curatorii au propus un alt tablou care este un răspuns direct la capodopera maestrului: portretul pictorului catalan Sebastià Junyer Vidal.

O comparaţie subtilă este cea dintre două lucrări de maturitate, reprezentând femei pieptănân-du-se. Pictura lui Degas (circa 1896) reprezintă o servitoare ce trece pieptenele prin părul lung, roşu al stăpânei aşezate pe un scaun. Într-un tablou ce prefigurează ambiguitatea picturilor lui Bonnard, nu personajele, ci obiectele - pieptenele galben, o mică perie aflată pe masă - se află în centrul imaginii. Culorile - amestec de roşu, roz, portocaliu - sunt fabuloase şi contribuie la perpetuarea unei atmosfere fluide, de vis... Pictura lui Picasso (1952) nu emană senzualitate, ci violenţă. Modelul îşi apucă cu asemenea forţă coada, încât întregul trup se contorsionează. O paletă coloristică limitată la variante reci de albastru şi formele sculpturale, geometrice îţi captează atenţia dar nu te îmbie defel să pătrunzi în universul reprezentat.

Expoziţia include neaşteptat de multe mici bronzuri legate de picturi sau grafică, subliniind tendinţa ambilor artişti de a folosi simultan multiple medii de exprimare. O variantă a sculpturii „Mică dansatoare de 14 ani" este pusă alături de o schiţă pregătitoare pentru „Dominişoarele din Avignon", un nud cu mâinile la spate, în aceeaşi atitudine nonşalantă ca şi modelul lui Degas. Este o asociere surprinzătoare, adâncită într-un studiu din excelentul catalog publicat de Yale University Press.

Nu toate juxtapunerile sunt la fel de îndreptăţite. „Portretul lui Benedetta Canals" (Picasso) şi „Femeie cu umbrelă" (Degas) vădesc doar o dublă datorie faţă de moştenirea lui Goya... Scene de interior ale lui Picasso sunt influenţate mai degrabă de Toulouse-Lautrec decât de Degas.

Gravurile din ultima sală au fost, probabil, punctul de pornire al manifestării. După decenii în care Picasso se distanţează, cel puţin aparent, de moştenirea lui Degas, el produce, cu câţiva ani înainte de moarte, o serie de gravuri ce constituie un răspuns direct la o parte mai puţin cunoscută a operei înaintaşului său. Monotipurile cu subiecte erotice ale lui Degas, pe care Picasso însuşi le-a colecţionat cu asiduitate, reprezintă scene din viaţa de zi cu zi a unui bordel parizian, cu femei planturoase într-o lascivă aşteptare. Schiţele lui Picasso sunt aglomerate, nervoase, semn al extraordinarei sale vitalităţi. Printre personaje apare, inconfundabil, văzut de cele mai multe ori din profil, un Degas în chip de client sau vârstnic „voyeur". Să reprezinte oare personajul un alter-ego al lui Picasso însuşi? Nimeni nu ştie cu adevărat...

Gravurile nu sunt surprinzătoare pentru cunoscătorii operei sale târzii, o perioadă în care într-o lume plină de muşchetari, saltimbanci, toreadori, bacante şi fauni, apar şi siluetele altor artişti din trecut precum Rafael sau Rembrandt. Aşa cum demonstrează şi o altă expoziţie recentă, „Picasso - teme şi variaţiuni", de la Muzeul de Artă Modernă, gravura, ca mod de exprimare, a însemnat enorm pentru Pablo Picasso, oferindu-i posibilitatea de a face vizibil, în serii de lucrări, un proces de creaţie altfel ascuns de straturile suprapuse de culoare ale unui tablou.

Monotipurile lui Degas demonstrează însă modernitatea şi non-conformismului creaţiei unui artist prea strict încadrat în mintea noastră în limitele impresionismului. Paradoxal sau nu, în multe dintre alăturările propuse în expoziţia de la Clark, Degas a apărut a fi spiritul cu adevărat inovator.

Expoziţia cu cel mai mare succes de public din America acestei veri a fost şi ea dedicată creaţiei lui Picasso. „Picasso în Muzeul Metropolitan" a fost o manifestare gigantică, cu sute de exponate, incluzând întreaga colecţie de picturi, desene, sculpturi şi ceramică a instituţiei precum şi o mare parte a lucrărilor de grafică.

Muzeul a început să colecţioneze Picasso-uri târziu. Primul tablou intrat în patrimoniul instituţiei a fost portretul lui Gertrude Stein pe care scriitoarea l-a donat în 1947. De atunci colecţia a crescut rapid devenind a doua ca dimensiuni în Statele Unite, după cea a Muzeului de Artă Modernă.

Întâmplător sau nu - majoritatea lucrărilor au fost donate - colecţia Metropolitan-ului a favorizat mereu, spre deosebire de cea a Muzeului de Artă Modernă, partea „cuminte" a operei lui Picasso. Nu sunt decât slab reprezentate momente esenţiale din istoria cubismului, relaţia artistului cu suprarealismul, enorma energie creatoare din anii târzii. În schimb, perioada dintre 1900 şi 1905 sau neo-clasicismul sunt exemplificate prin lucrări de excepţie.

Într-o expoziţie organizată cronologic sunt posibile mai multe parcursuri. Opera lui Picasso evoluând în paralel cu aventurile sale amoroase... Lungul său drum creator văzut ca o serie de valuri succesive: tăioasă inventivitate, retragere în siguranţa cunoscutului, din nou mişcare radicală. Opera lui Picasso ca un constant dialog cu maeştrii de odinioară.

Portretul lui Gertrude Stein, terminat în 1906, este un punct unghiular al evoluţiei artistului pe drumul spre cubism, sub influenţa artei africane şi a vechii arte iberice. El stă în acelaşi timp sub semnul tradiţiei portretistice europene. Menit să facă pereche, în colecţia scriitoarei, cu portretul pe care Cézanne l-a făcut soţiei sale, aşezate într-un fotoliu asemănător, tabloul este totodată o referire evidentă la impozantul portret al lui Louis-François Bertin, pictat de Ingres în 1832. „Femeie în profil" (1901) reprezintă un personaj din lumea lui Toulouse-Lautrec pictat însă în manieră poantilistă... „Orb mâncând" are lumina lui El Greco. „Jacqueline cu coleretă" (1963) este o trimitere directă la unul dintre portretele toledanului... Gestul elegant, cu braţul ridicat, al membrului unei trupe de circ este inspirat de unul dintre aristocraticele portrete de Bron-zino... Ultima sală a expoziţiei este dedicată unei serii complete de gravuri din ciclul „347", realizat în 1968. Lucrările au aceeaşi energie creatoare şi imaginaţie debordantă ca şi gravurile „Degas" văzute la Williamstown. Rafael, Rembrandt, Velâzquez sunt invocaţi fără ezitare.

„Artiştii de valoare copiază. Marii artişti fură" - declara Picasso la un moment dat.

*Pe care România literară a semnalat-o la timpul cuvenit.