Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Piatra, basmul, elefantul de Grete Tartler

Recent apărut în seria de autor Saramago de la Polirom, volumul De la statuie la piatră, cuprinzând mărturii ale autorului despre propria operă, comentariile unor critici cu o bună percepție asupra acesteia (Giancarlo Depretis, Luciana Stegagno Picchio, Fernando Gómez Aguilera), discursul de la înmânarea Premiului Nobel și o autobiografie (cu fotografii), ni-l înfățișează pe celebrul autor portughez prin accente memorialistice și personaje esențiale ale propriei vieți. Între acestea, bunicii (Jerónimo și Josefa), stând de vorbă cu animalele, stelele și grădina (bunicul și-a luat rămas bun de la fiecare pom când a înțeles că nu mai are mult de trăit), cărora Saramago le datorează plăcerea de a povesti: „noaptea se popula cu poveștile și întâmplările pe care mi le povestea: legende, apariții, sperieturi, episoade ciudate, morți de demult, certuri cu ciomege și pietre, vorbe de-ale strămoșilor, o rumoare neobosită a amintirilor”.
Unui strămoș berber, care i-a picurat lui Saramago în vine sângele marilor povestitori medievali („figura enigmatică a unui anumit străbunic berber”) i-ar putea fi pusă în seamă țesătura supranaturală care dublează realismul cotidian al autorului; dar marile întâlniri ale acestuia nu se petrec cu îngeri, zei și fantasme, nici măcar cu nobili, regi și cavaleri, ci cu oamenii obișnuiți : „Acum văd clar care au fost maeștrii vieții mele, cei care m-au învățat în chipul cel mai intens meseria de a trăi, acele zeci de personaje de roman și de teatru pe care în acest moment le văd defilând înaintea ochilor, acei bărbați și acele femei făcute din hârtie și cerneală, acei oameni pe care eu credeam că îi ghidez după interesele mele de narator și că îi supun voinței mele de autor”.
Asemenea maeștri de viață sunt considerați și Baltasar, sau Blimunda, eroii poveștii de iubire din Memorialul mânăstirii („un bărbat care și-a lăsat mâna stângă în război și o femeie care a venit pe lume cu puterea misterioasă de a putea vedea ce se află de cealaltă parte a pielii oamenilor”), sau preotul iezuit Bartolomeu, inventatorul unei mașini zburătoare care putea să urce la cer și să zboare „fără alt combustibil decât voința umană”; toți aceștia, deși doar personaje, i-au transmis nebunia creației, ca și constructorii sau regii portughezi care au ridicat uriașe basilici și palate, sau ca Domenico Scarlatti, ale cărui sunete de clavecin survolează imaginația cititorului. Scris în 1982, Memorialul de la Mafra a fost comparat adesea cu scrierile lui Márquez pentru tehnica integrării personajelor istorice `ntre cele fictive, sau pentru magic-realele inserări de utopii, sau pentru volutele suprarealiste și de basm (lumea e un iad, totuși există speranțe, vise, ficțiunea…). Romanul semnalizează, dincolo de barocul formei și conținutului, cu excese sintactice și anularea normelor de punctuație, nevoia de întoarcere „de la statuia deja cizelată a operei la materia primă a cuvintelor și a vieții interioare”. „Pe lângă taifasul femeilor, visurile sînt acelea care țin lumea pe orbita ei. Și tot visurile sînt acelea care îi alcătuiesc în jur o cunună de luni, iar cerul este strălucirea care se află în mintea oamenilor…”
Întoarcerea de la statuie la materia primă a cuvintelor a dat naștere și capodoperei de bătrânețe Călătoria elefantului, romanul saramagian cu cel mai mare succes de public, care, prin stil și umor continuă să influențeze mai noii maeștri ai literaturii contemporane (îmi vin în minte Peter Høegh, Copiii paznicilor de elefanți, sau Elif Shafak, Ucenicul arhitectului). Călătoria elefantului Solomon de la Lisabona la Viena, „99% invenție”, cum declară autorul, reia istoria dăruirii acestui pachiderm de către monarhul portughez Joao al IIIlea cu prilejul căsătoriei arhiducelui Maximilian II de Austria. Tema darului animalier exotic își are probabil obârșia în solia lui Harun al-Rashid către Carol cel Mare, contact diplomatic la cel mai înalt nivel intrat în legendă. (Faptul că soția arhiducelui austriac, Maria de Habsburg, descinde din Carol Cvintul și că Saramago face deseori aluzie la asta, poate fi o dovadă a respectivei preluări tematice). Dar nu simbolul elefantului (în Asia, semnul cunoașterii), care întruchipează, prin călătoria aparent cu scop, dar în fond întâmplătoare, viața oamenilor („când vorbesc despre elefant, vorbesc despre viața oamenilor”, afirmă chiar Saramago) dă greutate poveștii. Ci, din punctul meu de vedere, două sunt marile „lovituri” ale acestei cărți, care o mențin în actualitate: umorul și accentul pe ideea de migrație europeană. Umorul, uimitor dacă ținem seama de sănătatea precară a autorului (aflat cu câțiva ani înainte de moarte) îndulcește lecțiile amare. Cornacul indian Subhro, rebotezat de arhiduce cu numele Fritz, e orientalul care se integrează în occident, mânând un elefant care „are motive să suspine după vechiul său far niente, dar asta numai datorită neștiinței sale firești a faptului că, pentru sănătate, nimic nu e mai rău ca indolența”. Călătorului din spinarea animalului „i se păruse întotdeauna că lumea e mică, dar astăzi, pe cheiul portului din genova, țintuit de privirile a sute de oameni vrăjiți literalmente de spectacolul oferit ș…ț înțelese că, dacă te gândești bine, un arhiduce, un rege, un împărat nu sunt decât niște cornaci cocoțați pe câte un elefant”.
Folosind o scriitură curgătoare, fără majuscule („egalitaristă”, vor spune criticii simpatiilor de stânga ale autorului), Saramago subliniază transformarea prin care trece migrantul: „Acum, totuși, după trei sute de leghe de mers, mare parte din ele pe drumuri pe care până și diavolul, în ciuda picioarelor lui de țap, ar refuza să umble, Soliman nu mai merită epitetul de indolent. O fi fost așa în timpul șederii în Portugalia, dar asta s-a întâmplat demult, a fost de ajuns să pășească pe drumurile Europei ca dintr-odată să descopere energii nebănuite trezindu-se în el. S-a observat foarte des acest fenomen la oamenii care, forțați de circumstanț ele vieții, sărăcie, șomaj, au fost nevoiți să emigreze. Adeseori apatici și indiferenți în țara unde s-au născut, devin, aproape peste noapte, activi și harnici de parcă în trup le-ar fi intrat atît de des pomenitele, dar niciodată studiatele furnici”.
Aceste energii care transformă în funcție de mediul înconjurător aveau nevoie de fabula cornacului ducând, prin frigul și gheața Alpilor, un elefant la Viena, pentru a demonstra lumii că, sub aparența integrării exoticului, se petrece un fapt oarecare. E umbletul de fiecare zi al tuturor trecătorilor, chiar dacă nu toți oamenii au ochi să înțeleagă elefanții care îi poartă și nici umorul necesar pentru a depăși lipsa de sens.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara