Numărul curent: 42

Literatură:
Petru Dumitriu şi "negrul" său (II) de Ion Vartic


Enumerările lui Vinea pot fi reduse, epic vorbind, la opt naraţiuni, ce trimit la volumul al doilea al Cronicii, mai exact, la cinci dintre cele douăsprezece părţi ale acestuia: Mizeriile războiului, Augusta sau Marşul nupţial, Chinta regală, Acvarium şi Cariera lui Dimitrie Cozianu (I). Dacă extragem din cele cinci părţi episoadele menţionate, avem circa 130 de pagini din roman puse sub semnul întrebării, cu paternitate dublă, susceptibile de plagiat. Confruntînd materia Cronicii cu aceea a Lunatecilor şi a Veninului de mai, mi-am dat seama că, din păcate, nu putem verifica decît două din cele opt episoade puse în discuţie, întrucît şase dintre ele nu se regăsesc în romanele lui Vinea. Să vedem primul din cele două cazuri verificabile: "A luat personajul Ťprofesorului Rădulescuť...", adică al lui Nae Ionescu preschimbat în erou romanesc. Acest "personaj" cu multiple virtualităţi epice şi ideatice nu e, însă, lansat de Vinea. Figura fascinantă, aventuroasă şi paradoxală a gînditorului căpătase deja epicitate datorită lui Mihail Sebastian, lui Mircea Eliade, lui Paul Sterian ori Georgetei Mircea Cancicov. Oricum, chiar şi fără aportul lui Vinea, Dumitriu l-ar fi introdus pe Nae Ionescu în roman, căci, din felul cum rezumă biografia erotică a filosofului, reiese limpede că a comprimat informaţiile şi evocările orale ale Henriettei Yvonne Stahl. Cum alte amănunte putea primi de la fratele prozatoarei, ori de la Cella Delavrancea şi Anton Dumitriu, care frecventau salonul perechii Stahl- Dumitriu. La care se adaugă chiar "expunerile verbale" ale lui Vinea însuşi: "Mi-a cerut detalii despre profesorul Nae Ionescu..." . Iar despre mefistofelismul filosofului vorbea absolut toată lumea, fiind un loc comun al povestirilor despre acesta. Dar Petru Dumitriu a cunoscut, totuşi, şi capitolele referitoare la Nae Ionescu alias Fane Chiriac din Lunatecii. Fapt deconspirat de un anumit detaliu fizionomic al lui Fane Chiriac: "... cu nişte ochi verzi, plini de scăpărări alburii", leit-motivic reluat: "fantasticii lui ochi verzi, plini de stele alburii" sau "faimoşii ochi verzi cu licăriri alburii". Căci această caracteristică oculară reapare, cu variaţiuni proprii, în Cronică, la Fănică Niculescu alias Nae Ionescu: "ochii săi alburii, unul mai verde, altul mai gălbui" ; "ochi decoloraţi, aproape albi (unul bătea mai mult în verde, celălalt mai mult în galben)"; "ochii albi"; "cu privirile alburii ca apa groasă a Dunării de Jos". Apoi la Vinea: "...încheie Fane stingîndu-şi trabucul de fundul scrumierii de jad, culoarea ochilor lui diavoleşti", iar la Dumitriu: "ocheada stranie a orbitelor sale în care se roteau o pupilă de jad şi una de opal".

Nu e aici, însă, o probă categorică în privinţa contactului direct al autorului Cronicii cu Lunatecii. În fond, Dumitriu putea, la fel de bine, să-şi noteze aceste detalii urmărind povestirile orale ale lui Vinea. Altul e argumentul decisiv: "epizodul, foarte caracteristic, cu Mauresa Sfîntului Ignatius..." (cum îl defineşte autorul Lunatecilor în scrisoarea către Beniuc). E, aici,o referire la secvenţa din Acvarium în care profesorul Fănică Niculescu îl îndeamnă pe Ştefan Romanň să practice exerciţiile spirituale ale lui Ignaţiu de Loyola - fiindcă: "Aici e metoda ca din mintea şi voinţa ta să se facă o armă de oţel" - şi care corespunde discuţiei dintre profesorul Fane Chiriac cu Lucu Silion în legătură cu aceeaşi carte: "Scopul cărţii ăsteia e să te facă stăpîn pe voinţa ta, să te foloseşti de ea ca de o unealtă în mîinile tale" . Ceea ce e foarte în spiritul şi litera lui Nae Ionescu. Sigur, autorul Cronicii putea să afle şi de la altcineva că Exerciţiile spirituale reprezintă una dintre cărţile preferate ale filosofului şi că acesta o recomandă ca ghid spiritual obligatoriu. Dar e de recitit acest pasaj din Acvarium (Cronică, II, ed. 1956, pp. 380-381) în paralel cu cel din }intarul (Lunatecii, ed. de Opere, III, pp. 264-265) şi de văzut cum, preluînd sugestia de la Vinea, Dumitriu speculează metafora revolverului, dînd o epicitate sîngeroasă finalului de capitol. În rest, personajul lui Vinea şi cel al lui Dumitriu n-au nimic comun şi evoluează în contexte diferite. Probabil că, dacă e să-i acordăm, lui Dumitriu, o circumstanţă atenuantă, o putem afla chiar în menţiunea lui Vinea: autorul Cronicii îi foloseşte opera ca pe una din sursele sale documentare.

Să luăm acum în discuţie cel de-al doilea caz verificabil: "Camera Leoparzilor". Nu e nici un dubiu: tînărului dandy Dumitriu i-a plăcut nespus sintagma, o preia împreună cu ideea de grup secret, învăluită, însă, şi într-un uşor abur balzacian, făcînd de altfel, trimitere la Istoria celor treisprezece. În Cronică apare un cerc monden, pe care "asociaţii" săi îl numesc "societatea anonimă ŤCorupţia Românăť" şi care se întîlnesc undeva pe Calea Victoriei, în "Camera Leoparzilor" dintr-o mansardă, dedîndu-se farselor şi "voluptăţilor secrete", stîrnite de propriile istorisiri picante. "Leoparzii" Cronicii aplică, în fond, programul "leoparzilor" lui Vinea, care au "plăcerea sadică" de a povesti şi asculta "cancanuri şi anecdote" şi de a practica "bîrfa crîncenă". Altfel, epic şi anecdotic, între cele două serii de "leoparzi" nu există nici o legătură. E clar: Dumitriu i-a preluat ideea şi formula, dar, în acest caz, Vinea e nedrept. Nu este vorba de un furt. Căci procedeul lui Dumitriu e, în chip mărturisit, ludic, intertextual; în mod mascat, el îl indică pe Vinea: "Atîta despre Camera Leoparzilor şi cei care se întîlneau în ea: restul, adică istoria acelui grup de oameni despre care nimeni n-a ştiut că sunt un grup va fi povestită altădată şi de altcineva (s.n.)". Şi mai găsim, în Cronică, o reverenţă codificată: capitolul Plăcerile tineretului - unde cineva îşi aminteşte de "Camera Leoparzilor" şi unde, la barul "Şeherezada", îi vedem în plină activitate pe membrii "Corupţiei Române", aţîţaţi de o dansatoare exotică, pe placul fantasmelor lui Vinea - este dedicat lui "I. I.", adică tocmai lui Ion Iovanache.

"Lista acestor prădăciuni, îi scrie Vinea lui Beniuc, e incompletă, dar şi aşa ea explică de ce a trebuit să renunţ la vreo 300 de pagini din Lunatecii şi să fiu silit să remaniez ŕ fond toată lucrarea, suprimînd capitole şi schimbîndu-i orientarea". De-ar fi chiar aşa cum spune, ar însemna că Petru Dumitriu îşi merită porecla de "havguf" - pe care chiar Vinea i-o dă într-un pamflet din Glasul patriei - adică de "balaur de mare", care înghite hălci uriaşe de texte străine. Chiar şi cu prezumtivele capitole eliminate din Lunatecii, nu cred că orientarea romanului ar fi fost alta decît cea actuală. Din păcate, nici măcar celelalte şase cazuri enumerate în scrisoare nu se regăsesc în Lunatecii sau în Venin de mai sau în diverse texte rămase în arhiva lui, pentru a le putea confrunta cu episoade cît de cît echivalente din Cronică. (De pildă, în "istoria complotului de la Iaşi", Vinea a fost direct implicat, fiindcă făcea parte, alături de N.D. Cocea, prin 1918, dintr-un "comitet revoluţionar republican". Povestea complotului se află, în Cronică, în partea a X-a, Augusta sau Marşul nupţial, dar urmele ei nu se regăsesc nici în Lunatecii, nici în Venin de mai. În schimb, e interesant că Vinea şi Cocea sînt creionaţi fugar, dar recognoscibil, ca nişte complotişti republicani, în prima parte a Cronicii.) Poate că aceste naraţiuni fac parte dintre paginile arse de Vinea. Ipoteză nesigură: autorul Lunatecilor a păstrat capitolele referitoare la Nae Ionescu şi "Camera Leoparzilor". Poate că, totuşi, pe celelalte le-a distrus, dar pentru că ele n-ar fi rezistat epic dacă ar fi fost puse în paralel cu cele rescrise în Cronică. Dar la fel de posibil e, la un scriitor care-şi pierdea timpul în amînări, să le fi înseilat doar fugar şi, apoi, văzîndu-le gata închegate în Cronică, să le fi abandonat. Cum tot atît de posibil e să nu le fi scris deloc, ci numai să le fi povestit, cu Ťplăcerea sadicăť de memorialist oral. Argument indirect: în Declaraţie, el susţine că Dumitriu şi-a însuşit pînă şi "nume" din manuscrisele sale. Nici un nume din romanele sale ori din listele lui minuţioase de personaje nu se regăseşte, însă, în Cronică.

Vinea a fost el însuşi un "leopard" veritabil, căruia îi plac "povestirile orale" şi "bîrfa crîncenă". Obiceiul lui de a-şi difuza oral "opera personală", cu un incitant caracter documentar, are rezultate surprinzătoare chiar pentru enunţător. O probă în acest sens o oferă Ovid S. Crohmălniceanu, care îşi aminteşte că Vinea "obişnuia să povestească diverse întîmplări despre actualii protagonişti ai vieţii literare, altădată nişte figuranţi nefericiţi". Astfel, "într-o seară la Petru Dumitriu", criticul a auzit - "din gura lui Ion Vinea" - povestea unei farse erotice, a cărei victimă a fost Ion Călugăru; ulterior, din această poveste "Petru a scos o nuvelă foarte crudă" (n.n.: e vorba despre Cafiné, nuvelă ce însoţeşte Memoriile lui Totň Istrati). De altfel, mai spune criticul, "multe asemenea istorii, ascultate atent şi prelucrate astfel încît să devină momente definitorii, pentru o anume natură umană, se regăsesc printre Ťbiografiile contemporaneť". De altfel, şi Dumitriu îi precizează lui Eugen Simion că istoria respectivă, din Cafiné, "i-o datorez lui Vinea". Văzîndu-şi-o ulterior scrisă, e firesc că Vinea va fi avut impresia că i s-a luat o istorie, pe care, de altfel, probabil că n-ar fi redactat-o niciodată. Constatarea trebuie să fie valabilă şi pentru Cronică. Ca un "havguf", Dumitriu a absorbit tot felul de anecdote şi poveşti spuse de frivoli "domni serioşi" din interbelic. Discutînd cu George Pruteanu, Dumitriu observă că, "în buna societate bucureşteană, găseai mulţi cu un dar admirabil de a povesti. (Mi-amintesc de un domn Lazăr, nu ştiu ce era, moşier... ceva; sau I. Igiroşianu, sau Gussi, diplomatul.) Am mai văzut asta în Anglia, talentul de a relata, de a conversa epic". De unde şi atracţia cronicarului pentru "leoparzi", printre care trebuie enumerat şi Scarlat Froda, care "îmi povesteşte din viaţa sa şi din asta iese Cariera lui Dimitrie Cozianu (I)".

Am insistat asupra acestor lucruri deoarece nu cred că putem limpezi, cît de cît, raporturile dintre Vinea şi Dumitriu, dacă, pur şi simplu, pe primul îl vedem ca pe un "înger", iar pe al doilea ca pe un "demon". Cînd s-au cunoscut, în ambianţa crepusculară a Henriettei Yvonne Stahl, unul avea douăzeci de ani, era un debutant neobişnuit de precoce, celălalt, un ziarist şi scriitor renumit, cinquagenar, care observă cu condescendenţă "la Petru Dumitriu o preocupare de a-şi crea un Ťtipť. Se muncea ca să-şi menţină în colţul gurii o pipă masivă, foarte nepotrivită cu figura lui de adolescent, cam palid şi obosit", adăugîndu-şi, din cînd în cînd, şi "un monoclu de care nici nu avea nevoie". Are loc, în conjuncturile politice date, o rapidă inversare: fostul debutant, făcînd virajul, devine "copilul teribil", foarte răsfăţat, al regimului, în vreme ce celălalt, tot mai împins în anonimat, e panicat de spectrul bătrîneţii şi al ratării. De unde şi una din cauzele ranchiunii lui Vinea faţă de Dumitriu, recunoscînd, totuşi, că, "pentru vîrsta lui, avea o cultură şi cunoştinţe poliglote, care-l situau mai presus de tinerii din generaţia lui". E vizibil, însă, că scriitorul care a inventat Camera leoparzilor a avut, ca şi Henriette Yvonne Stahl, o influenţă formativă asupra viitorului autor al Cronicii; cîteva idei despre românitate şi despre urbanitatea românească, lansate fugar de Vinea, se regăsesc, amplificate, la Dumitriu. Acesta din urmă i-ar fi putut fi, în bună măsură, un "fiu spiritual", dar hazardul face ca ei să stea sub semnul rivalităţii erotice. Henriette Yvonne Stahl vorbeşte despre "acest splendid bărbat care avea cu douăzeci şi patru de ani mai puţin decît mine". În schimb, dacă există nişte accente reale în pamfletele trucate ale lui Vinea din Glasul patriei, acestea sînt răbufnirile lui de ură, în timp ce ţinteşte fizicul lui Dumitriu: "această namilă", "junele gigant", "înalt ca un foişor", "acest aparent atlet era (şi este) de o laşitate fizică şi morală în raport direct cu proporţiile lui de cariatidă" ş.a.

Victimizîndu-se, Vinea îşi pune singur, în aceste pamflete, eticheta de "negru" al lui Dumitriu. Dar numai ca traducător. S-a creat, în această privinţă, o imagine falsă, persistentă şi astăzi: fiindcă a semnat traducerile lui Vinea, Dumitriu apare şi acum ca vinovat. Se uită mereu şi că primul n-avea, pe-atunci, drept de semnătură, şi că al doilea îşi asuma un risc, devenind complicele unui "epurat", şi că onorariul nu putea fi încasat decît în forma aceasta mediată de un altul. Oricum, în pamfletul lui din Glasul patriei, Vinea ne dă o informaţie importantă: "Timp de o primăvară şi o vară întreagă, lăsînd la o parte orice alte treburi, am tradus pentru Dumitriu un volum de nuvele de Balzac: Colonelul Chabert, Preotul din Tours etc.". Într-adevăr, în 1956, apare, la ESPLA, volumul al doilea al Operelor lui Balzac, într-o traducere semnată de Petru Dumitriu, mai conţinînd şi Femeia părăsită şi Faimosul Gaudissart. E anul în care romancierul încheie şi revizuieşte Cronica şi, oricît de productiv era, nu cred că avea răbdare să şi traducă sau să stilizeze în acelaşi timp. Dacă e "o primăvară şi o vară întreagă" din '55, cînd el n-a scris nici un rînd la roman, lucrurile se complică şi mai mult. Oricum, ele par încurcate, căci, descriind manuscrisele traducerilor lui Vinea, Constandina Brezu nu semnalează pagini balzaciene. Cea mai mare ciudăţenie este, însă, alta: nici în Declaraţie, nici în scrisoarea către Beniuc, nici în pamflete, Vinea nu recunoaşte că a tradus Hamlet sub semnătura lui Dumitriu, deşi acest lucru se ştia încă de pe atunci în mediul literar. Pavel }ugui ar trebui să dezvăluie secretul acestei tăceri, pe care susţine că îl deţine de la Henriette Yvonne Stahl, dacă nu cumva el a şi fost divulgat în confesiunile testamentare ale scriitoarei: această extraordinară traducere a fost iscălită de Dumitriu, "ca să poată fi încasaţi banii" care au fost apoi "înmînaţi, toţi, lui Ion Vinea. Spun toţi banii, pentru că au existat voci clevetitoare şi neştiutoare care vorbeau că Petru Dumitriu îi dădea lui Ion mai puţini bani decît încasa. Nu este adevărat. Ion Vinea cheltuia o parte din bani cu tot felul de fleacuri şi aventuri amoroase şi, apoi, spunea acasă şi la prieteni că Petru Dumitriu i-a dat o sumă mică. Chiar Ion venea la noi şi ne ruga insistent să tăinuim suma încasată, ca să facă ce vrea cu ea, fără a şti soţia lui". Cine a citit cu atenţie anumite pasaje din Lunatecii, ca şi altele din romanele postbelice şi confesiunile Henriettei Yvonne Stahl, îşi dă seama că prozatoarea spune adevărul: Ion Vinea fantaza cu multă uşurinţă şi, cel mai adesea, în chip năstruşnic.

E timpul să mă reîntorc la "autodafeul" lui Vinea. Cum am spus, cred că e legat de fuga din ţară a lui Dumitriu. Dar nu cred că Vinea şi-a distrus o parte din manuscrise din cauză că, la o eventuală percheziţie, s-ar fi descoperit similitudini între ele şi unele pasaje ale autorului Cronicii. Dovadă că, de pildă, n-a distrus paginile despre "leoparzi". Dovadă că a păstrat în mape pînă şi proba incontestabilă a complicităţii sale cu "transfugul": traducerea lui Hamlet: "Există în arhiva lui Vinea, ne precizează Constandina Brezu, întreg Hamlet-ul transcris de mîna lui, în englezeşte. Caietul e împărţit în două coloane: în stînga, textul englezesc, în dreapta - traducerea". Motivul arderii unor pagini trebuie să fi fost, de fapt, de natură politică. Un pasaj tipărit în varianta din 1937 a Camerei Leoparzilor - "Pufi Asachi, junele boier ajuns unul dintre conducătorii proletariatului" -, dispărut din textul Lunatecilor, ne dă o idee despre ce ar mai fi putut găsi securiştii în arhiva sa. Asemenea fraze ajungeau, în epocă, pentru a inculpa un "epurat", complice, pe deasupra, cu "fugarul".

În atmosfera viciată a anilor '50, relaţiile dintre Vinea şi Dumitriu nu s-au dezvoltat asemeni celor dintre Borges şi Bioy Casares, ci au devenit tulburi şi murdare. În urma lor rămîne, totuşi, un gest frumos şi enigmatic. În Davida, capitolul prim, programatic, al Cronicii, ce ne dă cheia întregului roman, reînvie, la fiecare nouă lectură, într-un colţ al pînzei epice, chiar Iovanache alias Vinea, cu un aer de conjurat şi "cu ochii-i sclipitori pironiţi" asupra noastră, "cu jobenul pe ceafă", "iar mîna care ţinea luleaua, cu degetele pătate de cerneală, ca şi numărul proaspăt din Românul, care-i ieşea din buzunar, îi trădau meseria". La urma urmelor, ce vrea să spună, decodificat, acest cifru?



Post-scriptum



Conjuncturi biografice şi politice au făcut ca în jurul trioului Dumitriu-Stahl-Vinea să se ţeasă o adevărată reţea de suspiciuni şi insinuări în privinţa paternităţii operelor acestor scriitori:

Pentru a-l compromite pe Petru Dumitriu, Securitatea a încercat să întregească scenariul paternităţii multiple a Cronicii, extinzîndu-l şi asupra Colecţiei de Biografii, Autobiografii şi Memorii contemporane. Intenţia aceasta e divulgată, testamentar, de Henriette Yvonne Stahl: "Cît am stat închisă (n.n.: peste un an de zile), mi s-a propus să corectez eu acest manuscris şal Colecţieiţ şi să-l iscălesc".

De altfel, în jurul creaţiilor lui Vinea şi Stahl, exista deja o adevărată psihoză a "negrilor". Pare că nici unul nu semnează ceea ce scrie, fiecare fiind "negrul" celuilalt. Iată tot o mărturisire a Henriettei Yvonne Stahl: "Se mai spusese, pe vremuri, că Voica a fost scrisă de tatăl meu, Între zi şi noapte, de Ion Vinea, iar Lunatecii lui Vinea, de mine" (n.n.: în ultimul caz, datorită faptului că, în ultimele săptămîni de viaţă ale lui Vinea, H.Y. Stahl participase efectiv la pregătirea pentru tipar a romanului).

În privinţa Veninului de mai, chiar Henriette Yvonne Stahl lansează, fără probe, însă, acuza că, în felul în care a apărut, romanul a devenit "masiv, meticulos şi simplist coerent în multe părţi ale lui, pasaje întregi par scrise nu de Ion Vinea, ci, cu întîrziere, de altcineva, ŕ la maničre de Ion Vinea". Acuza reapare, oral, la N. Carandino şi, apoi, în memorii, la Vlaicu Bârna, care susţine şi el că manuscrisele celor două romane ale lui Vinea "n-au scăpat de intervenţii străine".

În fine, îngrijind ediţia de Opere a lui Petru Dumitriu, Ecaterina Ţarălungă încoronează, cu un grotesc involuntar, jocul de atribuiri de paternitate dintre aceşti scriitori. Chiar şi dintr-un sondaj rapid, sare în ochi nu numai faptul că, încălcînd voinţa autorului, editoarea hăcuieşte Cronica, ci şi că, din semidoctism, face tot felul de erori, împănate, pe deasupra, cu comentarii stupide. Iată, deocamdată, un singur exemplu, potrivit aici ca o mănuşă. În volumul al treilea al ediţiei, la pp. 1885-1889, Ecaterina Ţarălungă transcrie capitolul al doilea al unui roman "rămas nepublicat", "cu personaje care nu figurează în alte părţi" ale operei lui Petru Dumitriu ş.a.m.d. (merită citit întregul pasaj pentru ridicolul său pretenţios). Apoi adaugă: "Aici şi numai aici este locul unde cititorul român poate vedea cum scria Petru Dumitriu direct în franceză". Îmi pare rău: cititorul român nu poate vedea aici cum scria Dumitriu în franceză şi nici nu poate recunoaşte aici "mîna" romancierului, pentru simplul motiv că acel capitol nu numai că n-a "rămas nepublicat", ci a şi apărut, la Editura Contemporană, încă din 1942, pe cînd prozatorul nici măcar nu debutase. Dacă Ecaterina Ţarălungă vrea să afle cum "sună" şi celelalte capitole şi ce nume are "întregul text", nu trebuie decît să completeze o simplă fişă de bibliotecă, cu următoarele date: autor: Henriette Yvonne Stahl, titlul: Între zi şi noapte. De altfel, avînd o ascendenţă maternă franceză, scriitoarea îşi putea traduce singură respectivul capitol, aşa cum s-a şi întîmplat, mai tîrziu, cînd şi-a tradus întregul roman pentru Editura Seuil.

După ce a fugit smulgîndu-se din braţele lui Leonte Răutu, la întoarcere, cu un sigur instinct malign, Petru Dumitriu s-a abandonat în braţele unei foste cenzoriţe. A găsit ce a căutat: un Caliban ca editor.