Înapoi la pagina curenta

Cronica ediţiilor:
Petru Cârdu: o recuperare obligatorie de Răzvan Voncu

Petru Cârdu, Starea vremii. Poezii şi interviuri, antologie gândită şi alcătuită de Ioan Pintea, Editura „Şcoala Ardeleană”, Cluj-Napoca, 2017, 320 pag.

S-a vorbit mult despre prezenteismul culturii noastre actuale. Una dintre consecinţele lui cele mai nefaste este uitarea, aproape instantanee, a scriitorilor plecaţi la cele eterne. Nu după un an sau zece, ci chiar de-a doua zi după ce s-au rostit convenţionalele oraţii funebre. Fănuş Neagu, Constantin Ţoiu, George Bălăiţă – ca să mă limitez la câteva exemple ilustre – au plecat, pe rând, dintre noi, dar studiile şi monografiile menite să le fixeze opera într-o interpretare demnă de anul 2017 întârzie să apară. Ca şi ediţiile, de altfel.

Situaţia este şi mai gravă în cazul creatorilor români din afara frontierelor ţării sau al promotorilor culturii române peste hotare. Cum suntem ingraţi prin tradiţie, aceştia au parte de puţină recunoaştere, chiar în viaţă fiind. Odată plecaţi dintre noi, dispar, pur şi simplu, în pofida inestimabilelor servicii pe care le-au făcut literaturii române, în spaţii culturale importante.

Petru Cârdu a fost, deopotrivă, un asemenea creator român din afara ţării şi un promotor al literaturii noastre, în fosta Iugoslavie şi în Europa. Născut la Sâmianaş-Bariţe, lângă Vârşeţ, în Banatul Sârbesc, el s-a simţit întotdeauna român şi european la el acasă. Motiv pentru care nici nu a emigrat (deşi, ca orice cetăţean iugoslav, ar fi avut posibilitatea), nici nu a renunţat la limba română, în care şi-a scris cea mai mare parte a operei. Instalat la Vârşeţ – al cărui al doilea „ctitor” modern a fost, după Vasko Popa –, Cârdu a edificat acolo, neobosit, un adevărat centru cultural european, în jurul căruia au gravitat nu numai marile valori literare ale fostei Iugoslavii (deloc puţine!), ci şi cele europene. Comuna Literară Vârşeţ – sau KOV, cum este cunoscută, prin abrevierea denumirii în limba sârbă – a fost un concept care a precedat ideea capitalelor culturale europene şi a reprezentat, în bună măsură, crezul literar al lui Petru Cârdu, preşedintele şi inventatorul lui. Multiculturalismul, pluri-lingvismul, traducerile sistematice, deschiderea europeană şi dialogul artelor au transformat, datorită diligenţelor lui Cârdu, cumintele orăşel bănăţean într-o „cetate” a umanismului şi a valorilor democratice, în plin comunism iugoslav. Prin Comuna Literară, Vârşeţul şi-a regăsit, în anii 1970, atât strălucita tradiţie din perioada habsburgică şi austro-ungară, cât şi conturul românesc, pierdut după plecarea lui Vasko Popa la Belgrad şi din limba română (survenită în 1948, în contextul răfuielilor declanşate de despărţirea lui Tito de Stalin).

Am făcut această lungă introducere, pentru a sublinia importanţa şi frumuseţea gestului lui Ioan Pintea de a edita, într-o valoroasă antologie, poezia şi interviurile lui Petru Cârdu, de la a cărui dispariţie s-au împlinit, în 30 aprilie, 6 ani. Intitulată Starea vremii, ea se doreşte (şi reuşeşte să fie) o întoarcere acasă a autorului şi, în acelaşi timp, o privire insolită asupra unui fragment de viaţă literară care, din păcate, până acum a fost accesibil numai familiarilor relaţiilor româno-sârbe.

Starea vremii are, cum spuneam, două părţi. În prima, sunt antologate cinci volume, dintre 1974-1998, şi un grupaj de poezii din periodice. În cea de-a doua, sunt adunate 12 interviuri, realizate de-a lungul timpului cu personalităţi româneşti, iugoslave şi europene. Antologia nu este exhaustivă (numai o ediţie cuprinzătoare ar putea fi), dar are meritul de a reprezenta ambii „versanţi” ai activităţii lui Petru Cârdu: cea de poet, respectiv cea de animator cultural şi punte între literatura română şi lume.

Cu atât mai mult, cu cât aparatul critic al ediţiei este astfel gândit, încât să susţină selecţia operată de Ioan Pintea. Cartea se deschide, firesc, cu o utilă biobibliografie (redactată de Ana Cârdu), căci, cum spuneam, chiar în viaţă fiind, Cârdu nu era cunoscut, de către publicul românesc, atât cât merita. Apoi, antologia de poezie se încheie cu un mic şi la fel de necesar studiu, Poezia lui Petru Cârdu, semnat de Gabriela Gheorghişor. Capitolul de interviuri este „prefaţat”, la rândul lui, de un interviu luat autorului, în 2008, de către Mirela Giura (apărut în România literară) şi se încheie cu o evocare aparţinându-i Anei Cârdu, La Paris, cu Eliade, Cioran şi Ionesco. Ediţia este completată de două referinţe critice, aparţinându- le lui Adrian Popescu şi Gabriel Chifu. În toate, Starea vremii este un portret cuprinzător al celui care a fost Petru Cârdu şi, în acelaşi timp, un argument pentru o recuperare neîntârziată a operei sale.

Dar să revenim la texte. Antologia de poezii se sprijină pe câteva dintre volumele cele mai valoroase prin care Cârdu s-a afirmat în lirica românească a deceniilor 1970-1980, desigur, în măsura limitată în care au circulat atunci creaţiile româneşti din afara ţării. Poetul a debutat devreme, la 18 ani, în 1970, cu volumul Menire în doi (odată cu Ioan Flora, de altfel, într-un soi de „val” care a anunţat o nouă generaţie în mica literatură română din Iugoslavia). Apreciat încă de la început, a obţinut consacrarea cu volumul Aducătorul ochiului (1974), care e şi primul antologat în Starea vremii. Citite azi, poeziile din 1974 ni-l recomandă pe Petru Cârdu, alături de Gabriel Chifu, Ioan Flora şi Vasile Dan, drept unul dintre precursorii poeziei optzeciste. Care se revendică nu de la inventata (de către Laurenţiu Ulici) „generaţie şaptezeci”, ci din căutările acestor poeţi foarte tineri, care, nemulţumiţi de neo-modernismul şaizecist, începuseră să-i destructureze conştient poetica.

Ca şi Flora, Cârdu s-a format în atmosfera literară iugoslavă a anilor 1970, dominată, pe de-o parte, de austeritatea discursivă a lui Vasko Popa şi, pe de alta, de lirismul livresc al lui Miodrag Pavlovic. Spre deosebire, însă, de Flora – care a mers către lecţia aspră a lui Vasko Popa –, Petru Cârdu a fost mai atras de Pavlovic (cu care a şi făcut un interviu memorabil, care poate fi citit chiar în volumul de faţă). Aceasta explică şi de ce, după ce a tradus excepţional din Nichita Stănescu – volumul Stanje poezije (Starea poeziei), în 1980 –, s-a îndreptat mai mult către Ştefan Aug. Doinaş, din care a tradus trei volume, Lucian Blaga sau Ana Blandiana.

În tot cazul, e limpede că atunci când scrie „De poimâine nu mai iubesc./ E păcatul meu demn de notat./ Trecerea vieţii s-a făcut într-acolo,/ după principiul înălţării ideale:// am dat greş, noaptea târziu/ într-o odaie de hotel/ cu tavanul ce se despica sub astre”, Petru Cârdu se despărţise de neo-modernism, de stilul înalt şi de metaforă, şi tatona teritoriile poeticii realului şi ale autobiografiei lirice.

Spuneam că a doua parte a ediţiei Starea vremii face dreptate omului de cultură şi excepţionalului animator care a fost poetul din Vârşeţ. Interviurile selectate aici ne relevă orizontul său cultural şi o serie întreagă de afinităţi, în măsură să explice evoluţiile din poezia sa. El i-a intervievat, pe rând, pe Mircea Eliade, Emil Cioran (într-o perioadă în care erau interzişi în România), Michel Deguy, Paul Goma, Ion Negoiţescu, Ştefan Aug. Doinaş, Nichita Stănescu, Geo Bogza, Dusan Matic (un nume glorios al avangardei iugoslave şi europene), Saşa Pană, Miodrag Pavlovic şi D.R. Popescu. Convorbirile nu sunt niciodată convenţionale, atestă o cunoaştere profundă a operelor scriitorilor intervievaţi şi, totodată, larga deschidere a celui care, aşezat în orăşelul din pusta Banatului, se simţea şi scria ca un adevărat european. Întâlnirile sale spirituale se produc în contextul Comunei Literare Vârşeţ şi al nenumăratelor iniţiative culturale prin care Petru Cârdu s-a constituit întro cutie de rezonanţă a literaturii române în Europa, respectiv, a ideilor europene în cultura noastră. E un capitol de istorie culturală care a avut o importanţă deosebită în anii 1970-1980 şi care se cere obligatoriu recuperat.

Chiar dacă ideea unei integrale Petru Cârdu pare, în momentul de faţă, o utopie (nici Ioan Flora, iată, nu are parte de ea...), această ediţie selectivă, îngrijită cu atâta devotament faţă de figura sa spirituală de către Ioan Pintea, reprezintă un început de recuperare. Nu doar a acestei personalităţi speciale, ci a întregului moment de interferenţă literară româno-iugoslavă, care, în condiţiile închistării în care am trăit în ultima parte a regimului ceauşist, a jucat un rol deloc neglijabil în menţinerea legăturii noastre cu Europa.