Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

interviurile României literare:
Petru Cimpoeşu: „A scrie înseamnă a citi lumea” de Iulian Boldea

Stimate domnule Petru Cimpoeşu, într-un interviu spuneaţi că „scriind, ordonezi lumea”. Nu e ea suficient de bine ordonată? Nu e ordonată pe gustul dvs.? Ce este scrisul pentru dvs.? Nevoie de ordine, inspiraţie, transă, rigoare?
De fapt, scriind, nu ordonezi lumea, ci pur şi simplu o creezi, dar am vrut să las loc pentru oarecare impresie de modestie. Aici ar putea începe o discuţie lungă şi mă tem că n-avem timp pentru aşa ceva. În ale sale Lumi ficţionale, aşa cum am citit eu cartea asta (căci şi lectura creează lumi, nu numai scrierea),Toma Pavel atribuie ficţiunii un anumit statut sau, dacă vreţi, un anumit rang, o anumită demnitate ontogenetică. Vreau să zic că, pe vremea când eram copil la ţară şi, dacă ploua, îmi făceam camioane din lut, cu care apoi circulam de-a lungul şi de-a latul cerdacului, ploaia şi lutul constituiau desigur elemente ale unui univers primar, dar imaginaţia mea genera un al doilea univers, corespondent primului, acela în care conduceam eroic camioane şi ale cărui structuri erau la fel de coerente ca ale universului primar. Să presupunem că la maturitate, scriind ficţiuni, nu am făcut decât să prelungesc acel joc din prima copilărie. Aveţi în această presupunere un răspuns cuprinzător la multipla dumneavoastră întrebare, rămâne doar să îi acceptaţi consecinţele. Am mai spus-o de câteva ori: nu te obligă nimeni să scrii – din nevoia de ordine, inspiraţie, transă, rigoare sau orice altceva –, aşa cum nu te obligă nimeni să te joci, şi deci nu trebuie să pretinzi nimic la schimb pentru asta. Scriitorii care pretind nu ştiu ce privilegii de la societate mi se par jalnici.

Aţi avut o copilărie fericită? Cum vedeţi, astăzi, cu reflexele livreşti, epice, cu memoria afectivă de acum, această vârstă a copilăriei?
Am avut o copilărie de oameni săraci, ceapişti, apoi muncitori, tata învăţase şi ceva croitorie, dar nu există copilărie nefericită, în copilărie, oriunde ai fi, trăieşti de fapt în Eden. V-am relatat mai devreme cum mă îmbogăţeam după fiecare ploaie, căci nu aveam un singur camion, ci o veritabilă autobază! O amintire pregnantă – şi ceva mai târzie – din copilărie este aceea în care am surprins-o pe profesoara mea de limba rusă făcând amor cu un fotbalist şi cântăreţ de muzică uşoară, venit la noi în sat de Ziua Recoltei sau cam aşa ceva. Profesoara stătea la noi în gazdă, iar fotbalistul era specializat, între altele, în interpretarea melodiei Lalele, făcută celebră de Luigi Ionescu. A fost în ziua aceea şi o serbare, la care eu am recitat poezia Iubeşte ţara ta, de Mihai Beniuc. După serbare, profesoara a venit cu fotbalistul la noi acasă şi s-au închis în camera ei, dar, ghinion, au luat şi aparatul nostru de radio acolo. Şi fiindcă se transmitea un meci foarte important, nu mai reţin bine care, cred că al echipei CSMS din Iaşi, m-am dus peste ei să recuperez aparatul, ca să ascult transmisia meciului. Aşa i-am surprins în plin proces reproductiv. Fotbalistul, vizibil deranjat, m-a înjurat. Nu i-am răspuns, ci am făcut stângamprejur şi am luat-o la fugă, oprindumă tocmai în fundul grădinii. N-am vorbit nimănui, niciodată despre întâmplarea asta. Acum mă străduiesc să o valorific în romanul la care lucram şi din lucrul la care m-aţi întrerupt cu întrebările dumneavoastră.

Când aţi început să simţiţi că aveţi o vocaţie de scriitor? Că simţiţi nevoia să scrieţi? Vă plac povestirile? Ce este, de fapt, un prozator? Un „povestaş”?
Sunt foarte încurcat de întrebările astea, fiindcă fiecare dintre ele conţine de fapt mai multe, iar spaţiul pe care îl avem la dispoziţie e limitat. Aşa că am să aleg, din cele cinci întrebări, să răspund doar la aceea despre vocaţia de scriitor. Cred, într-adevăr, că a fi scriitor este, înainte de toate, o vocaţie, cu precizarea că Facultatea de Litere nu te face scriitor, aşa cum Facultatea de Teologie nu te face sfânt. Dar habar nu am cum aş putea defini această vocaţie. Chiar în zilele când facem acest interviu, ţin un fel de curs de scriere creativă la Casa Pogor din Iaşi, m-a invitat la acest curs scriitorul Dan Lungu. I-am propus drept deviză a cursului nostru o formulă care, cred eu, sintetizează oarecum situaţia scriitorului: a scrie înseamnă a citi lumea, altfel spus, a-i descifra semnele, cam aşa cum căuta să facă, altădată, un Paracelsus. Înţeleagă cine ce vrea din asta. Eu înţeleg că a scrie este o cale de a contempla lumea, de a o chestiona, investiga şi eventual – ca să revin la prima dumneavoastră întrebare – de a-i propune o altă ordine. E o luptă, dacă vreţi, cu entropia. Universul (altă ficţiune!) se tot dilată în nesimţire, tinzând spre haos, şi noi încercăm să-i punem piedică cu ficţiunile noastre, iar din când în când chiar reuşim.

De ce preferinţa pentru roman, ca specie literară? Ce e romanul pentru dvs.? Ce vă place la un roman?
Aici am răspunsul gata pregătit, fiindcă l-am luat de la George Bălăiţă Răspunzând unei întrebări asemănătoare, Bălăiţă spunea: pentru că (romanul) este iluzia cea mai cuprinzătoare. Am adus vorba despre acest mare scriitor fiindcă zilele acestea tocmai împlineşte şaptezeci şi nouă de ani. Poate era mai nimerit să-i luaţi lui un interviu. Sunt multe lucruri pe care le-am învăţat de la Bălăiţă, în afară de unul singur: cum să fac să scriu la fel de bine ca el.

În ce împrejurări aţi debutat? Aţi avut mentori, scriitori care v-au sprijinit? Ce sfat aţi da, astăzi, unui tânăr aflat în preajma debutului editorial?
Sunt un autodidact sută la sută. Nu numai că n-am avut mentori, dar pe vremea când încercam să scriu primele mele compuneri literare, nu aveam nici măcar un dicţionar al limbii române în casă. Dacă citeam o carte şi întâlneam un cuvânt pe care nu-l ştiam, mă duceam la biblioteca judeţeană şi căutam acolo în dicţionar ca să aflu ce înseamnă. George Bălăiţă, despre care v-am spus mai devreme câte ceva, nu mi-a fost mentor, ci mai degrabă reper. Am mai spus asta: de-a lungul timpului am încercat să scriu ba ca Marin Preda, ba ca Breban sau Bănulescu, ba ca Bălăiţă, iar în cele din urmă m-am resemnat să scriu numai aşa cum pot. |sta e şi sfatul pe care l-aş da tinerilor care vor să intre în literatură. Un bun scriitor este, înainte de toate, un bun cititor. Începeţi prin a-i citi şi imita pe cei mai buni şi pe urmă scrieţi cum puteţi – dar încercaţi să puteţi cât mai bine. Fiindcă veni vorba, au fost unii care i-au zis lui Bălăiţă că Povestea Marelui Brigand vine din Lumea în două zile. |ştia fie n-au citit Lumea în două zile, fie n-au citit Povestea Marelui Brigand, fie niciuna din ele. Uite, ca să-i ajut, le sugerez să citească mai degrabă teoriile lui Jung despre inconştientul colectiv şi despre relaţia dintre inconştient şi Dumnezeu. Fiindcă am acolo un personaj, Sadim cocoşatul pitic, care ilustrează cumva umbra acestui inconştient şi un alt personaj, care moare şi învie de mai multe ori şi care ilustrează lumina. Mă scuzaţi că fac astfel de precizări, e îngrozitor să explici, ca autor, ce ai vrut să spui în cartea ta.

Vă simţiţi atras de literatura de azi? Ce vă place şi ce nu vă place la prozatorii de azi?
Ca să vă spun drept, nu prea citesc beletristică, şi cu atât mai puţin literatura de azi, prefer cărţi de psihologie, filosofie, studii culturale sau de ştiinţele naturii. Dar sunt câţiva autori care mi-au atras de mai multă vreme atenţia, dintre cei mai tineri decât mine mă gândesc la Filip Florian sau la Răzvan Rădulescu şi la prozatorii grupului de la Iaşi, Dan Lungu, Lucian Teodorovici, Florin Lăzărescu, or mai fi şi alţii, nu mă puneţi să-mi chinuiesc acum memoria. Din scriitorii care au apărut după aceştia, am citit prea puţin ca să-mi pot da cu părerea. Dacă e vorba despre cei din generaţiile anterioare, v-am enumerat mai înainte câţiva, i-aş adăuga pe Ştefan Bănulescu şi pe Fănuş Neagu care, dincolo de excesele lui calofile, rămâne un minunat povestitor. Dar de ce nu, şi pe Mircea Nedelciu – îl consider un mare scriitor, chiar dacă acum se vorbeşte mai puţin despre el – pe Ştefan Agopian, pe Gheorghe Crăciun sau pe Alexandru Vlad, dintre optzecişti. Vedeţi deci că mă raportez cât se poate de conformist la canonul existent. Poate că din această enumerare va rezulta şi ce nu-mi place. Nu-mi place un anumit senzaţionalism veleitar care cată să şocheze uzând de mijloace specifice mai curând gazetăriei, nu-mi place literatura mimetică, corectă politic sau scrisă de dragul trend-ului, care copiază modele sau merge pe teme de succes preluate de la americani sau de aiurea şi, mda, nu-mi plac best-sellerurile, îmi provoacă o anumită reţinere suspicioasă. Puteţi lua asta ca pe o manifestare a invidiei – o fi, dar e inconştientă, deci nu-mi aparţine! În schimb, recunosc că îl invidiez – conştient! – pe Cărtărescu, dar nu pentru tirajele nemaipomenite sau pentru priceperea cu care îşi gestionează succesul, pentru asta mai degrabă îl compătimesc, ci pentru talentul lui, pentru extraordinara lui imaginaţie lexicală, care unora le provoacă disconfort.

Simion liftnicul e romanul dvs. cel mai apreciat, de critică, de cititori, de mediile culturale. Cum aţi scris acest roman? Cât e ficţiune, cât e referenţialitate aici? Cum se împacă cele două? Dar îngerii cu moldovenii?
Cartea asta este, de fapt, plină de aluzii şi citate din naraţiunea biblică, articole de gazetă, cărţi ale unor autori contemporani sau mai vechi, înseşi numele personajelor sunt copiate din calendarul creştin-ortodox, în tot, e prea puţin originală. Ceea ce înseamnă că mi-a venit foarte uşor să o scriu. Singura mea contribuţie a fost că am proiectat toate acestea, plus o sumedenie de alte bazaconii sau întâmplări reale – cum ar fi aceea cu bariera de cale ferată care se lasă la trecerea unui convoi funerar, reală! – într-un spaţiu ficţional, aşadar într-un univers de rang secund, în care, desigur, moldovenii şi îngerii pot convieţui în bună înţelegere.

Consideraţi că ficţiunea are capacitatea de a salva, cumva, lumea de precaritatea ei iremediabilă? Dostoievski spune în Idiotul: „frumuseţea va salva lumea”. Cum aţi interpreta această propoziţie?
Tocmai despre asta era vorba adineauri. În spaţiul ficţional, în care, spre deosebire de realitatea primă, există întotdeauna un sens, ceea ce a fost întâmplare reală a dobândit caracter de ficţiune, iar ficţiunea propriuzisă a dobândit caracteristicile realităţii, diferenţa dintre ele fiind astfel atenuată până la dispariţie. Ficţiunea salvează într-adevăr lumea, dar numai pe aceea pe care a şi creat-o. Şi apoi, ficţiunile astea sunt şi ele de mai multe feluri. În ordinea vieţii empirice, constatăm că există oameni, de fapt ei constituie majoritatea, care pot trăi foarte bine fără să citească ficţiuni, deşi, nota bene, nu şi fără să se proiecteze în felurite fantasme, raportându-se la aceste forme ficţionale ca la nişte generatoare de energie sufletească. Numai că ficţiunile lor, le-aş zice ilicite, se numesc, de exemplu, Bianca Drăguşanu, Florin Salam, Elena Udrea sau mai spuneţi dumneavoastră cum, Adrian Mutu. Cât despre citatul din Dostoievski, hai să-l citim altfel. Nu frumuseţea va salva lumea, ci urâtul o va pierde, adică o va goli de sens – şi suntem deja pe acest drum. Nietzsche, un gânditor paradoxal, materialistidealist, pentru care viaţa însăşi este un fenomen artistic fundamental, nu avea deloc încredere în categoriile moralei creştine şi a supus unei critici necruţătoare atât ideea de bine, cât şi pe aceea de frumos sau de adevăr. Dar fiindcă a fost adesea citit greşit – cum ar fi, de exemplu, să credem doar într-un Dumnezeu care ştie să danseze? – multe din metaforele lui au fost considerate profeţii şi luate ca directive, ajungându-se la anomalii de genul nazismului, altădată, sau nihilismului soft din zilele noastre, ca primă etapă a unei apocalipse soft. Dacă privesc mai atent la „aplatizarea omului european” şi la modul cum este încurajată „micşorarea omului”, mă trece un fior gândindu-mă că asta nu înseamnă decât „sublima maturizare a sclaviei – finalitatea ultimă a democraţiei europene”, prevăzută de acest filosof, ce pare să facă parte dintr-un proiect pe termen lung al liderilor noştri globali.

„Apocalipsa după Cimpoeşu”, „lumea ca spectacol”, „un Caragiale abisal”, „romanul turbionar”, o „anti utopie burlescă” – sunt doar câteva dintre aprecierile criticii literare despre proza dvs. Vă recunoaşteţi în oglinda criticii? V-aţi simţit subapreciat sau rău înţeles vreodată de către critica literară? Consideraţi că romanele dvs. au fost bine receptate de critica literară? Ce nu s-a spus despre ele?
Mă faceţi să roşesc. Tocmai ziceam ceva de apocalipsa soft care ni se pregăteşte, iar dumneavoastră veniţi cu „apocalipsa după Cimpoeşu”. Nu cumva voi fi fiind şi eu un fel de profet? Dacă-i aşa, stau şi mă întreb de ce încă nu am câştigat la Loto. Căci e infinit mai simplu să ghiceşti şase numere decât viitorul omenirii. Citatele cu care mă gratulaţi se referă mai ales la Christina Domestica şi vânătorii de suflete, unde am încercat într-adevăr să propun o „apocalipsă veselă” de două ori în ghilimele, ar trebui să spun. În general, cartea asta a fost considerată mai puţin izbutită decât Simion liftnicul, deşi a avut la fel de numeroase comentarii critice şi a primit mai multe premii decât cealaltă. Din partea criticilor, mai ales a celor tineri, mă pot socoti un răsfăţat. Acuma, să le mai pretind şi comentarii exhaustive? Întotdeauna rămâne ceva de spus. Întotdeauna autorul crede că a ascuns ceva de preţ în paginile cărţii, ce criticii nu au reuşit să descopere – ei descoperă, de regulă, cu totul altceva. Dar cărţile sunt scrise pentru lectură, nu pentru exegeze, astea din urmă constituie ele însele un lux şi, foarte adesea, o construcţie ficţională, un joc intelectual. V-am spus mai înainte ce nu s-a observat la Povestea Marelui Brigand – care, din punctul de vedere al receptării critice, stă şi cel mai modest. În privinţa lui Simion liftnicul, am mizat, bunăoară, pe o construcţie în genul vechilor romane populare, şi nu s-a prea vorbit despre asta. Mi se pare însă că micul roman Erou fără voie ar fi meritat, la vremea lui, mai multă atenţie. N-a fost să fie, eram în plină tranziţie, inclusiv din punctul de vedere al valorilor literare, iar pe atunci tinerii critici de azi abia mergeau la grădiniţă. Paradoxul face că acel mic roman a avut, dintre toate cărţile publicate de mine după 1990, cel mai mare tiraj, vreo zece mii de exemplare. Tocmai din cauza momentului tranziţiei în care a apărut.

Mai are literatura capacitatea de a capta interesul publicului? Care sunt atuurile, privilegiile ei? Dar inconvenientele şi dezavantajele? Vă atrage spectacolul lumii româneşti de azi, alcătuit din concretitudine şi fantasme mediatice, din manipulare şi retorică falsă?
Publicul literaturii de un anumit nivel a fost dintotdeauna restrâns. Cred că, pe măsură ce numărul cititorilor de ficţiune scade, calitatea acestora creşte. În fine, îmi place să mă consolez cu gândul ăsta. Ficţiunea e vis, nu? Iar lectura promite vise de o anumită calitate. Fireşte că toţi oamenii visează, chiar dacă nu toţi oamenii citesc cărţi de ficţiune. Şi vizionarea unui film sau a emisiunii lui Măruţă tot visare este, dar de o altă natură sau, ca să tragem spuza pe turta noastră, de o altă calitate. Inconvenientul lecturii – care în cele din urmă se transformă într-un avantaj – este că presupune un anumit efort intelectual, de întrebuinţare a cuvintelor, care în cazul altor tipuri de ficţiune lipseşte. Faptul că pentru construcţia visului foloseşti cuvântul are un anumit efect de durată asupra creierului, lasă în urmă un ecou şi, dacă ar fi să- l credem pe Eric Kandel, un strălucit om de ştiinţă, laureat Nobel pentru contribuţiile sale în neuropsihiatrie, cuvântul chiar produce anumite modificări de durată în funcţionarea genelor. Şi, da, aveţi dreptate, scrierea cărţilor, dar şi lectura lor, este un privilegiu. Pe care nu şi-l poate permite oricine. Prin urmare, să nu-i privim de sus pe cei care nu citesc, poate că nu o fac din cauza dificultăţilor vieţii, mulţuminduse cu ceea ce dumneavoastră aţi numit concretitudine şi fantasme mediatice.

Luminiţa Marcu zicea, într-o cronică din „România literară” că aveţi şi umor şi elan metafizic. Aveţi umor? De unde vine şi spre ce se îndreaptă metafizica epicii dvs.?
Am umor, sigur că da, dar nu în sensul că aş fi un umorist sau că aş spune glume şi aş râde toată ziua ca prostul, ci în sensul că privesc viaţa şi lumea cu o anumită îngăduinţă, acceptându-le aşa cum sunt şi încercând să mă bucur de ele, să văd partea luminoasă sau măcar convenabilă a lucrurilor. Fireşte, nu-mi reuşeşte de fiecare dată, dar atunci când îmi reuşeşte, sunt foarte mulţumit nu numai de lumea în care trăiesc, ci şi de mine însumi. Ar mai trebui poate adăugat că asta este numai una din ipostazele naratorului propriei mele vieţi, căci mai apar şi frecvente situaţii când sunt stupid şi complet lipsit de umor. Aşa mi se pare, că fiecare dintre noi îşi creează şi îşi educă un narator secret, intim, un fel de oglindă psihologică, dacă vreţi, în funcţie de dispoziţia căruia are sau nu umor, face o faptă bună sau una rea şi aşa mai departe. Cât despre metafizică, de unde să vină? De dincolo! Un dincolo la care, în ultima vreme, am acces din ce în ce mai rar.

Sunteţi şeful Direcţiei pentru Cultură la Bacău, funcţionar, adică. Cum se vede cultura/ literatura din Bacău în ţară? Ce se întâmplă – notabil – acolo?
Nu vă luaţi după denumirea instituţiei, Direcţia de Cultură nu e ce spune numele. Da, acum sunt funcţionar şi mi-e cam ruşine, asta e situaţia, până la urmă am îmbătrânit şi eu, deşi am fost toată viaţa socotit un tânăr scriitor. Dacă aş fi prins vremurile astea în urmă cu zece, douăzeci de ani, poate aş fi plecat pe vreun şantier petrolier. Acum, unde să mai plec? Poate la pensie. Despre cultură/literatură în Bacău sau aiurea, aş avea nişte idei, dar, ca în bancul ăla, nu sunt de acord cu ele! De fapt, eu nu trăiesc de ani buni în Bacău şi nu ştiu ce se întâmplă în târgul ăsta – e totuşi exagerat să- l numim oraş – locuiesc într-un sat de lângă Bacău şi mi-am propus, pe cât mi se poate îngădui în calitatea mea de funcţionar al statului, să trăiesc cât mai retras. Am un număr minim de contacte cu lumea aşa-zis culturală sau literară.

Ce proiecte literare aveţi acum?
Am în lucru două romane. Merge încet, dar sunt relativ mulţumit. De fapt, nu mă grăbesc să le termin, fiindcă după aceea nu o să mai ştiu ce să fac şi risc să intru în vreo depresie. Scriu atât cât îmi pot permite cu timpul şi puţinele mele idei, mai mult visez sau aştept, decât scriu, dar nu mă plâng. Poate peste vreo doi-trei ani, cu un pic de noroc, voi publica un roman. Am dat câteva fragmente pe la reviste şi, cum ar zice Bacovia, pare a fi bine.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara