Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
petrarca în faţa Columnei lui Traian de Radu Cernătescu

Un erudit vine în „capitala lumii“

Petrarca ajunge întâia oară la Roma în februarie 1337. Oboseala călătoriei de la Avignon nu a putut să-i diminueze entuziasmul întâlnirii cu cetatea pe care el a numit-o mereu „aurea Roma“. Aici, poetul va reveni doar de două ori, însă Roma va rămâne acelaşi topos al unei exaltări erudite, peisajul imaginar în care timpul eroic al antichităţii s-a oprit în loc. Ades o va numi „adevărata capitală a lumii (Roma vero mundi caput)“, ca în Apologia contra Galli calumniesi, cu toate că în contemporaneitatea lui Petrarca, renumele Parisului o întrecuse cu mult. Din vanitoasele appellationes consacrate Romei de eulogia antică nu mai rămăseseră în mentalul colectiv decât palide nostalgii în scrierile unor erudiţi, iar din viaţa lui Scipio şi Cezar, două exemple numai bune de subliniat decăderea Romei. Nu întâmplător, sintagma caput mundi este folosită în Evul Mediu cu precădere de autori străini care au cunoscut de visu ruinele Romei imperiale, de la spaniolul Isidorus („aurea Roma, caput gentium“ – Hist. de reg. Goth…, Prologus, 4) şi englezul Alcuinus („Roma caput mundi, mundi decus, aurea Roma“ – Carm. IX, 37), până la germanul (?) Honorius Augustodunensis, cu ale lui De imagine mundi libri tres (I, 28, în MPL 172, col. 129). La aceşti străini, comparaţia dintre capitala lumii şi ruinele Romei medievale ascund răzbunarea popoarelor barbare cucerite de romani, satisfacţia de a pune în oglindă gloria „capitalei ce a înflorit odinioară sub Cezar“ cu oraşul lipsit de măreţie, „acum neimportant şi banal, o ruină a marii Rome“, cum o spune pe la 1210 poetul englez Galfridus de Vinosalvo: „Roma, caput mundi, sub Caesare floruit olim; [...] Nunc minor est solito, periit pars maxima Romae“ (Carmina 6).

Cu toate acestea, în scrisoarea trimisă din Avignon, pe 21 decembrie 1326, cu puţin timp înainte de plecarea la Roma, Petrarca ţine să-i împărtăşească bunului său prieten Giacomo Colonna cât de mult îşi doreşte el să vadă Roma în pofida dezamăgirilor care l-ar aştepta acolo: „Nu poţi să înţelegi cât de mare este în mine dorinţa de a contempla acel oraş care este, chiar şi în paragină, efigia străvechii Rome (Credi non posset quantum urbem illam, desertam quamvis et veteris effigiem Romae spectare cupiam, quam nunquam vidi – Epistolarum de rebus familiaribus, II, 9)“ii.

La Roma, Petrarca a locuit la familia Colonna, cea mai influentă din oraş. De aici face el un amplu periplu arheologic, insistând nu atât pe concreteţea siturilor, cât pe topografia lor poetică, pe edificiile invizibile pe care le-au ridicat aici poeţii antici, cei care încă dau, în opinia lui Petrarca, măreţie ruinelor şi îl fac pe privitorul lor să păşească, ca la romantici, într-o istorie subiectivă: „Aceasta este Via Sacra. Aici sunt colinele Quirinalis, Viminalis, Esquilinus, Caelius. Aici este Câmpul lui Marte, de aici mâinile lui Superbus şTarquinusţ au rupt macii şcare au drogat-o pe Lucreţiaţ. Aici, trista Lucreţia, doborâtă de sabie, prin moarte fugit-a de adulter, lăsându-l pe Brutus să-i apere castitatea. Aici, Mucius şi-a ars mâna dreaptă în faţa armatei etrusce şi a ameninţătorului Porsenna. Şi tot aici, urmându-l pe consul către libertate, oraşul şi-a alungat inamicul, pe fiul tiranului, până în mormânt. Aici, oameni bravi au refăcut distrusul Pod Sublicio, unde a înotat Horatius şi unde Tibrul a readus-o pe Clelia şprizoniera lui Porsennaţ (Haec autem Sacra Via est. Hae sunt Esquiliae, hic Viminalis, his Quirinalis collies, hic Caelius, his Martius Campus et Superbi manibus decussa papavera. Hie miserabilis Lucretia ferro incumbens, et in mortem fugiens adulter, et lesae pudicitiae vindex Brutus. His minax Porsenna, et etruscus exercitus, et infestus erranti dextrae Mutius, et tyranny filius cum libertate concurrens, et hostem urbe depulsum ad inferos sequens consul, et fractus a tergo viri fortis Pons Sublicius, et Horatius natans, et Tyberis revehens Cloeliam – Epistolarum de rebus familiaribus, VI, 2)“iii,

Căutând patria printre ruine şi secrete

Convins că „Niciunde Roma nu este mai puţin cunoscută ca în Roma (Nunquam minus Roma cognoscitur, quam Romae)“iv, Petrarca face în lunile cât a stat la Roma un tur complet al oraşului, vizitând aproape toate vestigiile lumii „de dinainte de a fi celebrat la Roma şi adorat de romani sfântul nume al lui Cristos (ante celebratum Romae et veratum Romanis principibus Christi nomen)“v. Dintre obiective, Petrarca enumeră în scrisori templul Fortunei, ridicat de Agrippa pe Esquilinus, Domus Aurea de pe colina Palatină, Columna şi palatul lui Antoninus de pe Via Apia, Columna lui Marcus Aurelius, templul Dioscurilor de pe Quirinalis, Porticul lui Pompei etc. În tot acest itinerarium haotic, Columna lui Traian este un punct de reper. De aici măsoară Petrarca distanţe, de aici priveşte în zare reţinând amănunte ce denotă reveniri. Din surse livreşti, el ştie că monumentul acesta era mauzoleul singurului împărat roman care a primit dispensă de a fi îngropat intra muros: „Aici este Columna lui Traian, sub care, singur dintre toţi împăraţii, spune Eusebius, Traian a obţinut să fie înmormântat în cetate. De aici, la distanţă egală se află podul care mai apoi s-a numit al Sfântului Petru şi ruinele despre care se spune că sunt ale lui Hadrian şi pe care Sf. Augustin le numeşte palat (Haec Traiani columna, ubi ille unus omnium imperatorum, ut ait Eusebius, intra urbem est sepultus. Hic eiusdem pons qui Sancti Petri nomen invenit; et Hadriani moles, cui quaque subiectus est; quod Sanctus Augustinus castrum vocant)“vi.

Semn al unei neîntrerupte admiraţii pentru împăratul sub care imperiul a avut cea mai mare întindere, Traian apare la Petrarca în numeroase iteraţii, numele lui apărând în poemul Africa (II), în Vita solitaria (CXXV), Del trionfo della fama (I, 123), Liber Augustalis, De remediis utriusque fortunae (II), etc. „Traianus meus“vii, cum apare numit împăratul în corespondenţa lui Petrarca, nu putea să nu aibă un capitol distinct în De viris illustribus (I), culegerea de vieţi ilustre începută în 1337, la câteva luni după plecarea poetului din Roma. Aici, într-un Prohemium, Petrarca ţine să-şi precizeze elecţia, susţinând că nu este un colecţionar (collector) de date biografice, ci admiratorul (admirator) unor vechi eroi trădaţi de memoria contemporanilor.

La umbra ruinelor Romei, fantomele eroilor antici, pe care Petrarca îi defineşte ca „Patres Patrie“ îi şoptesc poetului numele secret al Romei. Îl devoalase deja, în secolul VI, Ioannes Lydos, care a spus într-un Minologhion (De mensibus, 73) că Romulus, ca pontifex maximus şi augur al Romei, i-a atribuit cetăţii trei nume. Unul a fost arhiştiutul Roma, numele politic, altul a fost Flora, numele hieratic, iar al treilea a fost Amor, anagrama şi numele secret al cetăţii de pe Tibru. Iată explicaţia mistică de ce, Roma se identifică la Petrarca cu amor, iar amor patriae (amor della patria) devine o temă recurentă în scrierile lui. Marcat de exaltarea lui Petrarca, secretul acesta va contamina cu un avânt naţionalist toată literatura peninsulară. De la Goselini şi al lui Amore della Patria (1604), până la Benedetto Croce, L’amore verso la patria (1947), iubirea pentru Roma şi pentru trecutul ei glorios ajunge să susţină mitul naţional al Marii Italii. Mai mult, amor della patria a beneficiat şi de o ilustrare grafică, apărând la Cesare Ripa în celebra lui Iconologia (1613). Figurat aici ca Anchise, tatăl lui Eneas, întemeietorul Romei, Amor della patria ţine în mână o cunună de stejar şi una de lauri. Cea dintâi este destinată eroilor pentru a le cinsti forţa şi curajul, cealaltă, poeţilor care îşi cântă patria. Împreună, cununile simbolizează gloria şi faima pe care patria o întoarce celui ce o iubeşte şi o apără cu pana sau cu arma. Semn că gloria şi faima l-au preocupat în mod special pe Petrarca este discuţia din Secretum, III, cu atenţionarea Sf. Augustin că gloria şi fama pot demoraliza sufletele (animos dehortantur) dacă se pierde din vedere că obiectul iubirii trebuie să rămână patria şi nu gloria în sine (ab amore glorie). În paranteză fie spus, laurii din mâna patriei recunoscătoare pot fi o directă trimitere la Petrarca, poetul laureat care, iubind Roma, a militat mereu pentru întoarcerea papei din „captivitatatea babiloniană“ şi renaşterea aici a gloriei din vremea lui Scipio, Cezar şi Traian.

În 1341, pe Colina Capitoliului, patria recunoscătoare l-a încoronat pe Petrarca drept magnus poeta et historicus. În discursul lui de mulţumire (Collatio laureationis), tema amor patriae revine obsesiv, cu erudite citate din poeţii latini, în marginea cărora Petrarca îşi pune retoric întrebarea: „iubirea de patrie învinge? (vicit amor patriae? – Collatio, VI, 2)“. Laureatul îl lasă pe Virgilius, poetul său favorit, să formuleze răspunsul: „iubirea de patrie şi dorinţa copleşitoare de faimă va învinge (vincet amor patriae laudumque immensa cupido)“viii.

În contextul acestei mărturisiri de credinţă, nu poţi să nu te întrebi dacă l’amor cortese la care a fost redusă azi toată poezia petrarchistă nu a obturat cu prejudecăţi adevăratul amor cântat de Petrarca. Vorbim de acest înălţător amor patriae despre care poetul ajunge să dicute cu Sf. Augustin în prea puţin înţelesul text filosofic Despre conflictul secret al durerii mele (De secreto conflictu curarum mearum, III). Numite pe scurt, Secretum, dialogurile acestea vorbesc despre „amor şi glorie“ ca despre „cele mai mari bunuri“ ale oricărui om ce „trăieşte doar pentru iubirea de patrie, decis să-şi dea şi viaţa pentru ea (solus amor patriae in hac sibi vivendum esse, pro hac moriendum statuit)“ix.

Concluzionând, putem spune că pribeagul Petrarca a iubit Roma şi ruinele ei cu mult înainte de a le vizita. Departe de Columna lui Traian, faima eroilor şi poeţilor antici au făcut din caput mundi patria lui spirituală, o himeră iubită, dar niciodată atinsă. Asemeni Laurei de Sade.

_________________

i în Fr. Petrarca, Opera, quae extant omnia, Basileae, S. Henricpetri, 1581, p. 1069; mai departe, Opera omnia.
ii în Opera omnia, p. 602.
iii în idem, p. 658.
iv ibidem.
v idem, p. 659.
vi idem, p. 658.
vii Fr. Petrarca, Epist. variorum, II, în Opera omnia, p. 975.
viiiVirgiliu, En., VI, 823, apud Petrarca, Collatio, VI, 2. ix Fr. Petrarca, Hortatoria ad Nicola Laurentii , în Opera omnia, p. 539.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara