Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Peşteri legate între ele de Elisabeta Lăsconi


Efectul Virginia Woolf

Rareori se petrece un efect de rezonanţă peste un lung răstimp între scriitori şi opere cum se observă în cazul lui Michael Cunningham şi Virginia Woolf, iar situaţiile de ieşire din umbra modelului printr-o creaţie de mare originalitate care să-l absoarbă şi să-l reinventeze sunt rarisime. Nu numai Orele, romanul care i-a adus faimă, distincţii literare prestigioase, o ecranizare multipremiată, dovedeşte afinităţi subtile, profunde cu sensibilitatea marii prozatoare britanice, dar şi romanul de debut, O casă la capătul lumii. O stranie şi târzie fecunditate: o scriitoare al cărui fiu spiritual se naşte printr-un curios proces de "livrescogeneză", ieşind din găoacea romanelor ei, după jumătate de secol de "gestaţie".

În urmă cu doi ani, în 2003, Biblioteca Polirom publica romanul Orele (traducere de Magda Teodorescu), distins cu Premiul Pulitzer PEN/Faulkner Award, în valul iscat de o ecranizare multipremiată (Globul de Aur, Ursul de Argint, BAFTA, Oscar), ca şi cum virtuozitatea literară şi-ar fi găsit o concurenţă în performanţa cinematografică. Şi coordonatoarea colecţiei, Denisa Comănescu, are inspiraţia publicării primului roman al lui Michael Cunningham, O casă la capătul lumii, debut întâmpinat cu elogii de critică în 1990, într-o tălmăcire care le justifică pe deplin, semnată de Antoaneta Ralian, nume de maximă rezonanţă şi garanţie de profesionalism desăvârşit în lumea traducătorilor.

În Orele, Michael Cunningham stăpâneşte ingenios modelul Virginia Woolf, confirmă în mod excepţional ficţiunea postmodernă împletind în trei linii epice distincte trei destine feminine semnificative pentru secolul XX: Virginia Woolf, în Anglia anului 1923, când schiţa un roman cu titlul... Orele, definitivat Doamna Dalloway, Laura Brown, cititoarea ei din suburbia americană a anilor '50 şi, ca alter ego al eroinei din roman, Clarissa Vaughan, o editoare din New York-ul anilor '90. Intertextualism şi ironie, un mimetism sclipitor, uşurinţa pătrunderii în psihologia feminină, transformă romanul în experiment singular.

O casă la capătul lumii arată un prozator fermecat de proza Virginiei Woolf. Un pasaj din Jurnalul scriitoarei explică viziunea împărtăşită de romancierul american încă de la prima carte: "Aş putea povesti o mulţime de lucruri despre Orele & descoperirea mea, cum dezgrop aceste peşteri frumoase în spatele personajelor mele; cred că aceasta dă exact măsura lucrului pe care-l doresc: umanitate, umor, profunzime. Ideea este că peşterile se vor lega între ele & fiecare apare la lumina zilei în acest moment." Acest pasaj apare ca moto al romanului Orele, este cheia care i-a îngăduit autorului american pătrunderea în propriile ficţiuni.


Cvartetul vocilor

Romanul se compune din alternanţa vocilor a patru personaje: Jonathan, Bobby, Clare şi Alice. Formula aminteşte de Valurile, unde Virginia Woolf a realizat cea mai îndrăzneaţă inovaţie a tehnicii narative, pulverizând epica în decupaje subiective, ce sugerează mişcările fugitive ale timpului, silind cititorul să descopere întâmplările şi trăirile personajelor din pânza acvatică în freamăt continuu. Se construieşte astfel o partitură complicată, care ademeneşte lectorul să intre în vârtejuri lăuntrice, să urce spirala anilor şi a vârstelor.

Cei doi băieţi, Jonathan şi Bobby, se trezesc prinşi la adolescenţă într-o relaţie tulbure, amestecând nevoia prieteniei şi presiunea sexualităţii. Şi asta după ce abia s-au târât dintr-o copilărie încărcată de tensiuni şi traume. Vocile dezvăluie cât de adânc resimte un copil şi frumuseţea virilă a tatălui, şi fragilitatea mamei - e cazul lui Jonathan, sau cum se prăbuşeşte brusc o familie când fiul cel mare, adolescent nesăbuit, moare sub ochii tuturor, preschimbând lumea în prag spre celălalt tărâm - e cazul lui Bobby.

Din vocile băieţilor transpar figurile materne, care şi-au convertit slăbiciunea în forţă interioară, se conturează personalităţile taţilor, inşi extrovertiţi, înspăimântaţi de ceea ce le-ar aduce exerciţiul de introvertire. Ele, vocile, au şi uşurinţa de cuprindere a timpului, de la primii ani ai jocului cu păpuşa ai lui Jonathan şi până după moartea tatălui său, ca şi a spaţiului. Iradiază din confesiuni atmosfera caselor şi mai ales a oraşului Cleveland, se iveşte ţinutul Arizona cu solaritatea lui apăsătoare.

Vocile înregistrează suita de combinaţii: Bobby, prins în cvartetul compus de membrii familiei, Jonathan în triunghiul familial, devenit şi el cvartet prin adoptarea lui Bobby, redevenit triunghi prin plecarea lui Jonathan la facultate. Jocul de perechi, triunghiuri şi cvartete se accelerează prin intervenţiile celor două femei, Alice - mama lui Jonathan şi, prin transfer şi a lui Bobby, Clare - hippioata uşor fanată de care cei doi prieteni se îndrăgostesc, ajungând să compună o familie ambiguă, un bizar triunghi amoros, transformat prin apariţia fetiţei născute de Clare într-un cvartet provizoriu, ce se reduce treptat sub apăsarea bolii şi a morţii la perechea originară a prieteniei şi a singurătăţii ce nu îi părăseşte nicicând pe Jonathan şi Bobby.

Vocile femeilor au altă încărcătură şi tonalitate, alunecă de la ironie fină la observaţia sarcastică, se umplu de nuanţe şi detalii, decojesc suprafeţe şi leapădă cojile, pătrund în miezul lucrurilor şi le fac străvezii. Au privirea tăioasă, ştiu mai multe decât spun, iau hotărâri dure, sunt luptătoare de neînvins în ciuda impresiei de graţie şi feminitate ostentativă. Ele rezistă, fac din iubire şi maternitate miza cea mare, ele supravieţuiesc în acele încolăciri ale vieţii pe care bărbaţii au darul să le strângă până la sufocare.


Fiinţe scindate

Frumuseţea cărţii lui Michael Cunningham vine dintr-o empatie extraordinară faţă de sufletul feminin, o intuiţie a vârstelor - copilărie, adolescenţă, dintr-un talent de mare povestitor al întâmplărilor din viaţa lăuntrică. Şi ca epică, romanul are o densitate remarcabilă, o ştiinţă a schimbărilor de ritm, cu momente de intensitate insuportabilă - ca petrecerea în cursul căreia moare fratele lui Bobby sau plecarea hotărâtă de Clare, dar şi altele cu o lentoare parcă fără sfârşit.

Îndărătul fiecărui personaj se află o "peşteră", iar darul neobişnuit al prozatorului stă în explorarea acestor profunzimi. Iată de ce unele întâlniri capătă valoarea de fatalitate pentru că produc schimbări ireversibile. Şi întâlnirile curg ca o reacţie în lanţ: Bobby a apărut în existenţa lui Jonathan şi acesta devine cu totul altul decât îl ştiu şi îl doresc părinţii. Prietenia cu Bobby este pentru Jonathan experienţa totală care îi dă libertatea să-şi manifeste homosexualitatea.

După o lungă despărţire, cei doi prieteni se revăd la New-York şi aici şirul schimbării continuă, pentru că prin prietenia faţă de Clare, cei doi trec prin alt proces, ambiguu şi dureros. Ambivalenţa lui Bobby se lămureşte odată cu iniţierea erotică la care îl supune Clare, ca şi homosexualitatea lui Jonathan, care îşi găseşte perechea. Clare îi cunoaşte pe rând pe cei doi, întâi pe Jonathan şi cochetează împreună cu ideea de a face un copil, iar apoi pe Bobby cu care şi face un copil.

Şi "bătrâna hippioată" pe care Bobby o priveşte cu imensă admiraţie pentru că a fost la concertele intrate în legendă, are secretele ei, depozitate în propria peşteră. Clare este cea care urneşte lucrurile, care construieşte o viaţă de familie. Pentru că aici se vede cel mai bine reţeaua care leagă "peşterile" personajelor între ele. Dorinţa unui copil, a unei vieţi de familie aşezate, a unei case îi duce pe cei trei, după ce se naşte Rebecca, undeva la capătul lumii lor, într-o casă la a cărei amenajare trudesc din greu.

Şi, simetric cu Clare, Alice ajunge la alt capăt al lumii, în Arizona, ca urmare a altui secret pe care îl duce cu ea: o profundă reprimare a feminităţii, o căsătorie cu un om nepotrivit, o acceptare a unui fel de viaţă care n-o mulţumeşte, din care nu se decide însă să evadeze. Când eliberarea are loc totuşi, prin moartea lui Ned, Alice începe încet-încet să devină ea însăşi. Ca şi cum viaţa de familie pe care a avut-o n-a fost decât o captivitate îndelungată.

Jocul în oglindă al celor două familii este ironic şi aproape sarcastic, soluţie nu pare să existe. Clare fuge împreună cu Rebecca din casa ei, obsedată de amintirile pe care le-ar acumula fiica ei: agonia lui Erich, o posibilă stingere a lui Jonathan. În urma ei rămâne casa unde cei trei bărbaţi parcă aşteaptă sfârşitul. Fiecare s-a familiarizat cu moartea, într-un anume fel, între ei cel înţelept este Bobby care de la moartea fratelui său trăieşte cu o parte a fiinţei în lumea de aici, cu alta - în lumea de dincolo.

O casă la capătul lumii este mai întâi un roman frumos şi înspăimântător pe alocuri despre copilărie şi adolescenţă, despre legăturile tainice ale familiei: cea dintre fiu şi tată, dintre fratele cel mic şi fratele cel mare şi puternic, dintre sensibilitatea fiului şi a mamei. Este apoi un roman despre iubire şi prietenie, explorând singurătatea tuturor, homosexuali şi heterosexuali deopotrivă. Suferinţa îi face egali, ea singură pare să nu facă nici un fel de discriminare.

Afinitatea şi apropierea lui Michael Cunningham de Virginia Woolf îşi are probabil aici explicaţia profundă. Romanele alcătuiesc cele mai fidele biografii interioare, ele stau mărturie despre felul în care şi-a descoperit fiecare viaţa lăuntrică, preferinţele sexuale, despre călătoria pe care a făcut-o ca să se cunoască pe sine în raport cu lumea, despre efortul intens de a-l înţelege pe celălalt. În fond, îi apropie nevoia de a depăşi propria natură, curiozitatea de a fi asemenea celuilalt, de a înţelege diferenţa. Cu alte cuvinte - nostalgia unei androginii intangibile.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara