Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Peștele (încă) viu din borcan și din cadă de Ioan Holban

Ajuns din urmă (Editura Junimea, 2017) este un fragment din vastul jurnal pe care Liviu Ioan Stoiciu îl publică, în reviste de mai mulți ani; segmentul acesta cuprinde perioada tulbure, problematică a anilor 1987-1988, vremuri „infecte“, cînd, față cu agresiunea sistemului ideologic, social și economic al vechiului regim ce trece peste cotele de avarie, unde a funcționat o jumătate de secol, poetul se repliază între poemele de care se lasă scris și în notațiile unui jurnal care provoacă textul liric, într-o geneză reciprocă, ivind ceea ce autorul însuși numește jurnalul-poem: „Poemul alege ziua de jurnal. Ziua în care poemul a fost scris (...) Altfel, se poate și așa: să fie integrat jurnalul în fiecare poem și să se citească, natural, de la cap la coadă ca poem-jurnal; poem al timpului meu, al stărilor lui de suflet, real-biografic, postmodern. Nu e greu de fragmentat în versuri jurnalul, să intre în armonie cu poemul...“, se spune într-o Notă a autorului care sugerează tema-pivot și, implicit, pista de lectură a jurnalului-poem: o densă rețea a creației, singurul lucru important din existența lui Liviu Ioan Stoiciu – o continuă căutare a poemului în relieful accidentat, în perpetuă schimbare, al ființei interioare. Scris pe ascuns, ferindu-se de ochii Doinei Popa care dactilografiază la mașina de scris un roman și de cei ai lui Laurențiu, fiul care face teme, pleacă și vine de la școală, la joacă, la bunici („din superstiție: dacă sunt descoperit că scriu, nu mai pot să scriu, pur și simplu mi se taie avîntul, mă inhib“; „mă chinuiesc să definitivez un poem, pe furiș, întrerupt continuu“), poemul e o supapă de eliberare a pasiunii și nervozității unei ființe care e ca un cazan pe foc, cu capacul bine așezat, etanș: „Singurele mele bucurii, în esență, sunt aceste versuri, nu știu de ce scrise pe furiș, e o indecență scrisul?“.
Asemenea momente sînt, însă, rare pentru că relația autorului cu propriul text este una tensională, un raport de adversitate, o luptă cu ceva/ cineva care nu vine, jurnalul-poem fiind (și) un spațiu de manevră, un poligon de tragere, unde se fac reglajele fine ale versurilor și ochiului (auto)critic; „singurele mele bucurii“ se sting repede în sentimentul zădărniciei, al renunțării („ar trebui să mă las de scris“, notează poetul care are tot mai des conștiința inutilității scrisului), mai mult încă, al dezastrului dezamăgirii de sine, cînd „nu mai dau două parale nici pe scris, nici pe citit“. Autorul jurnalului-poem din Ajuns din urmă este foarte aspru, necruțător cu poemele sale „puse la ciorap“ spre sfîrșitul anilor ’80: unele i se par o „porcărie“, o tîmpenie, nimica toată, „complet cretin“, de o idioțenie jenantă, un eșec, nesărat, neinspirat, prozaic, altele sînt ambigue, o improvizație cel mult onorabilă pe care, totuși, era mai bine să nu o fi scris pentru că nu poate fi luată în serios, în sfîrșit, multe poeme sînt expediate iadului: nu există o poezie mai prost primită, huiduită, năruită în adjective dintre cele mai dure. Cu toate acestea, tîmpeniile, idioțeniile, porcăriile, eșecurile, improvizațiile, dar și poemele „ciudate“, cele care i se par „nu prea rele“ sînt, toate, scoase din sertar, publicate în volume sau în reviste, în acest jurnal-poem și livrate cititorului de mîine, de care are nevoie, cu ascunsa speranță că acesta îi va infirma verdictele prea aspre: „Profit, «inspirat de singurătate» și de la ora 16.45 la 17.10 scriu un poem care nu mi se pare a fi prea rău: eu știu?“, notează poetul la 28 aprilie 1988, clipind complice către cititorul de peste aproape treizeci de ani. Angajat într-un război de uzură cu propriile texte și cu editurile vremii, paria printre politrucii și activiștii culturali vrînceni, captiv întrun univers domestic al automatismelor zilnice (zilele curg, după același scenariu obsedant, între micul dejun standardizat – „o felie de pîine unsă cu margarină și dulceață“, baia în apa „călîie“ sau încălzită la aragaz, atmosfera dușmănoasă de la biblioteca județeană din Focșani, unde, tolerat, încă lucrează, procurarea ziarelor și revistelor pentru a constata, o dată și încă o dată, „prostituția ceaușistă din presă“ și reprizele repetate ale curățeniei în casă, zgomotul mașinii de scris a Doinei Popa care (re)dactilografiază romane, programele sărace și agresive de la televizor, cu fotbal, desene animate, filme proaste, „Nicocea“, Nicolae Ceaușescu, adică și, mai ales, plimbatul unui pește viu din borcan în cada din baie și invers – o imagine semnificativă a sinelui închis în „borcanul“ unei existențe fără orizont), poetul admite rareori un armistițiu cu sine însuși, într-o fiziologie a creației, proprie poeților de oricînd: „Termin, de la ora 17.30 la 18.15, pe furiș poemul început/ astă noapte (așa scriu eu poemele,/ retras în singurătate/ la birou, în deplină liniște, fără vreun aparat/ deschis, să mă pot concentra; mă așez la birou și aștept,/ dacă «vine inspirația» și curg versurile de la sine,/ spontan, bine, dacă nu, nu, abandonez după jumătate de oră;/ eu scriu numai poeme de sertar; de fiecare/ dată le transcriu: dacă la recitirea lor, după o lungă/ perioadă, descopăr că au o minimă/ valoare sentimentală, le păstrez, dacă nu, le arunc...“. În sertarul dezamăgirilor, renunțărilor și dezabuzării, cititorul „de mîine“ găsește, iată, texte de antologie, care trans-figurează, prin relieful interior, epoca și poetul acesteia; „totală indiferență a gîndului: pe/ acoperiș, ramuri rupte trosnind, tropăituri, foșnete... Și/ nici o tresărire înlăuntru./ Cineva umblă pe acoperiș, treaba/ lui. O fi fierul de călcat. O fi îngerul morții. Umbrarele/ sunt pline de tînțari și nimicuri./ Afară, praful stelelor, din trecutul lor îndepărtat, se/ așază, se așază: particulă cu particulă, pretutindeni, caii/ sălbatici îl calcă în galop, îl/ ridică la cer, îl reașază sub greutatea unui fier de călcat./ Caii/ liberi, clădiți în nouri... Înlăuntrul/ lor, viermii. Viermii/ au o cărare a lor pe pereți, de unde vin? Unde/ se duc? Unii viermi urcă, alții/ coboară…/ Poate prescriu ceva. Dar ce pot ei să prescrie, să/ înțeleg eu? Eu, condamnat iremediabil/ la eșec. Îmi vedeți/ urmele fierului de călcat pe buze...“ (Fierul de călcat).
Jurnalul-poem al lui Liviu Ioan Stoiciu, structurat în jurul temei-pivot a poetului-poeziei, circumscrie epoca, în „ipostaza“ sa din Vrancea vremii, prin notații seci care iau pulsul unei realități derizorii, dar, mai cu seamă, prin două metafore foarte puternice, distilate în „partea“ lirică din Ajuns din urmă: oglinda unei băltoace unde nu se vede decît un șoarece înecat și urechile de peste tot („Cele mai dezvoltate/ obiecte acum pe la noi sunt urechile, au urechi pînă/ și particulele de colb de pe cărți“), din poeme precum La răscrucea vremurilor și Să trăiți!, figurează toată frustrarea unor „vremuri meschine“, a unei lumi ca un infern „plin de lanțuri“, cu muncile agricole obligatorii, cozile, goana după „ceva“, desele întreruperi ale curentului electric „pentru economie“, calorifere reci, pîine pe cartelă și veșnica supapă care e fotbalul, traiul „pe datorie“ și puținii bani procurați din vînzarea sticlelor goale, revolta de la Brașov din 1987, cu „efectele“ sale la Focșani, într-un absurd ionescian („Comentăm Brașovul incendiar:/ este indiscutabil că efectele protestelor lui au/ ajuns și la Focșani, la Hală/ se vinde carne proaspătă de oaie, ieri s-a vîndut ficat,/ azi s-au vîndut conserve chinezești de carne/ (ceva ce nu s-a mai văzut de ani de zile!). Ce apuc să/ cumpăr eu: 6 kile de mere (36 lei), 5/ cutii de lapte concentrat nemaivăzute prin magazine (40 lei)/ și două borcane de fasole verde pentru/ export (22 lei). La unitatea alimentară 8 se vînd azi/ iar salamuri: așa ceva chiar că nu se poate.../ Vai de capul nostru, e atîta umilință la mijloc! Se taie/ curentul electric de la ora 8, ăstora le mai trebuie/ o mișcare populară de protest“), cu mesajul pe care îl dă paria din Vrancea protestatarilor brașoveni („Să le dea Dumnezeu tărie și sănătate tuturor celor ce au protestat cu convingere și acum suferă prin pușcăriile românești, uitați de toți...“), trecut/ ascuns într-un text periculos: „Acest registrujurnal poate fi o probă în justiție, o dată confiscat; aștept zilnic să fiu percheziționat de cei care mă urmăresc...“; zilele bune par să se fi sinucis în noaptea românească, cu mascarade, măști, tobe și suflete „prostite“, ajunse „pînă în regiunea/ calotelor polare și întoarse aici pentru o zi“. În focarul oglinzilor paralele ale prozei jurnalului și poemului sunt nervii de la marginea suportabilității și realitatea crudă a unui coșmar care nu se mai termină: „fratele meu Marian era/ dus în delega- ție ieri după furaje pe lîngă/ Rîmnicu Vîlcea, deoarece vacile de 1a CAP Adjud nu mai pot/ sta în picioare de foame! Ca să poată fi adăpate sunt/ ținute între pari, cică, să nu cadă de pe picioare.../ Mi-e milă –/ din cîte aud, situația e generală în țară, la/ nivel de CAP (pînă și amărîtul de Florea Ceaușescu scrie în/ Scînteia de... porcii care mor de foame la Giurgiu)./ Altceva: despre tăierea pomilor fructiferi/ cu forța (e ordin în acest sens): se țin copiii de mîini în/ jurul pomilor cînd vine buldozerul, degeaba.../ La Păunești au fost/ arestați, e prea de tot, cei ce s-au opus la aratul/ grădinilor (din păcate, măgăria în sine/ a fost confirmată în ziarul Milcovul, că da, e voie să fie/ luate toate grădinile și «redate agriculturii», / lăsînd bieții țărani să/ moară de foame!). Nu mai spun de vitele legate de gardul/ primăriilor în comune, oamenii nemaiavînd ce/ să le dea de mîncare (faci pușcărie și dacă ajungi să cumperi carne de vită tăiată clandestin) «conform legii», care primării sunt și ele depășite de situație...“.
Cîteva vise trecute repede în neliniște și coșmar, relații consemnate vag, în sugestie, mai degrabă, cu lumea literară (o epistolă pentru Aurel Dumitrașcu, una adresată „dragilor poeți nemțeni“, nimic, însă, despre participarea la Colocviile de Poezie de la Tîrgu Neamț), filme „egale cu zero“ ori numai „agreabile“, lecturi, în căutare de vocabular, din „Magazin“ și, iată, „Prohodul Domnului“, din revistele literare și poezie de Nichita Danilov, Dumitru Pricop, Florența Albu (Efectul de seră e o carte „cu destule poeme valoroase“), Ion Trif Pleșa (un activist fără conștiință artistică) nu sînt decît false refugii, cum e cada din baie pentru peștele viu din borcan: închis pe dinlăuntru – atît și astfel sînt ființa, epoca și poezia din jurnalulpoem al lui Liviu Ioan Stoiciu: „gratii de colivie, butucii de vie pietrificați au/ devenit conștienți de faptul/ că privirea noastră pe cer, în adînc, pătrunzătoare,/ este o privire înapoi în timp,/ spre epoci anterioare formării valurilor de pămînt de pe/ aici... Sunt butuci de vie/ pietrificați; în fața ochilor. Pînă și ei –/ gratii de colivie în care, din străbuni, pruncul este culcat/ după ce este dat din mînă în mînă la toți/ mesenii să i se pună în scutece bani. «Bani pentru somnul/ cosmic al copilului», spune/ profesorul de filozofie și e aplaudat, bravo… Aici/ închiși pe dinlăuntru, în/ trup, pe după gratii, unde numai viclenia... Numai/ gîndul rău și gîndul bun mai/ pot fi libere, nerostite, cu adevărat, venind de la/ Dumnezeu, ca un bici...“ (Ca un bici)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara