Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Perspectiva furnicii de Nicolae Prelipceanu


Tema ar fi că în lumea de azi, orice, chiar literatura, ca să reziste, trebuie să fie vândută. Şi cu cât se vinde mai bine, cu atât este considerată mai valoroasă. Ideea e că, deci, nu prea poţi fi independent, nonconformist, sau că poţi, dar în cazul ăsta plăteşti singur toate costurile, societatea nu te ajută nici cu un deget. Ca să fiu sincer, nu ştiu dacă cele de mai sus chiar sunt tema şi ideea, aşa cum se învăţau la română, la şcolile de acum mai multe decenii.

Sau chiar ştiu că nu sunt. Dar, oricum, mi se par nişte adevăruri indubitabile. Ceea ce e mai ciudat este că multe dintre produsele unor nonconformişti de azi se vând foarte bine mâine. Vezi refuzaţii de pe la saloanele pariziene de acum peste o sută de ani şi preţul unui Van Gogh astăzi, sau, de fapt, de a doua zi după ce el nu se mai putea bucura de banii scoşi pe ce pictase în vreun moment de nebunie creatoare.
Ceea ce urmează, însă, nu mai ţine numai de preţ şi de piaţă, ci de dispoziţia artistului de a produce pentru piaţă, altfel spus de a se vinde pe sine. Am mai scris şi altădată despre piesele de teatru, mai precis despre scenariile pentru scenă scrise de mulţi autori de azi, care se orientează cu siguranţă după toate comandamentele epocii pe care o trăiesc. Ei, dar şi noi. Or, dacă îi întrebi pe toţi aceştia, conformiştii, ce părere au despre autorii pieselor de teatru care se jucau în timpul regimului comunist or să-ţi spună, în cel mai bun caz, că autorii acelora erau nişte conformişti. E drept, un Baranga, de pildă, urma cu oarecare virtuozitate, care putea fi considerată în vremurile acelea graţie, dar totuşi fidel, directivele partidului comunist atunci când se apuca să scrie fie şi o piesă satirică. Ori mai ales în acest caz. Mai grosolan va fi făcut-o Mihail Davidoglu cu piesele sale despre oţelari, vezi Cetatea de foc şi cine mai ştie câte altele, sau despre oamenii Deltei, vezi Omul din Ceatal. De acord, conformiştii aceia, plini de râvnă faţă de indicaţiile partidului şi ale secretarilor lui generali, nu mulţi, care s-au succedat pe-aici, pe la noi, prin România, sunt demni, dacă nu de tot dispreţul, atunci măcar de uitare. Părerea mea, dacă m-ar întreba cineva (o fac eu în locul oricui altcuiva, aici) este, însă, că n-ar cam trebui să-i şi uităm, chiar dacă îi dispreţuim. O istorie a literaturii conformiste, întâi din România, apoi din lumea largă ar fi, cred, cea mai instructivă istorie pe care am putea-o citi pentru a mai înţelege ceva şi despre ceea ce trăim şi citim sau vedem.
Într-un moment nu tocmai inspirat, acum nu mult timp, am intrat la cinematograful Europa, de pe Moşilor, unde ai garanţia că nu vei vedea te miri ce monştri hollywoodieni, ci filme de artă, de-ale noastre, europene. Mai ales că rula unul care tocmai luase Cannesul anul acesta. La vie d’Adèle este un film superlong, de trei ore fără un minut, în care cadrele sunt şi ele la fel de lungi (că altfel de unde să obţii trei ore?), indiferent că sunt discuţii fără vreo semnificaţie sau scene de amor explicite, fără filtru, ca-n filmele sexy pe care le puteai vedea încă de acum vreo patruzeci de ani, cel puţin în Belgia, unde le-am văzut eu, cu singura restricţie să nu se zărească sexul propriu-zis. Sau, ca să mă exprim, aşa, mai miliţieneşte, organu’. A face un film sexy şi a-l da drept film de artă echivalează cu o publicitate mascată de la o televiziune de azi. Adică, dacă vrei să ne arăţi aşa ceva, nu am nimic împotrivă, anunţă- ne că vom vedea un film sexy şi o să ştim la ce intrăm. Nu sunt eu conformistul victorian, care să se sperie de aşa ceva. Dar asta n-ar fi nimic, toată povestea din acel film este menită să ne demonstreze normalitatea lumii oamenilor cu alte preferinţe decât cele heterosexuale. Mă rog, ştim că aşa e trendy azi, poate şi ca mijloc, slăbuţ încă, de protecţie împotriva înmulţirii peste măsură a oamenilor pe Pământ. În paranteză fie spus, am citit acum câtva timp, când cu legea mariajului între homosexuali votată în Franţa, această declaraţie a lui Jean d’Ormesson: „Je suis pleinement favorable au mariage gay, mais seulement entre socialistes. Tout ce qui peut contribuer à leur non-reproduction est un bienfait pour tous!” Ca mărturisire a unei credinţe de dreapta e corect, dar şi ca vorbă de duh, tipic franţuzească. Noi, pe-aici, prin România, nu am ajuns la un asemenea grad de civilizaţie, dar asta nu înseamnă că am mai da cu pietre în cei care-şi iubesc seamănul altfel decât majoritatea. Numai că…, mai există un numai că. Numai că, atunci când acesta e trendul, ca să mă exprim în limba lor, artistul care nu vrea să semene prea tare cu alde Baranga sau Davidoglu, numai doi dintre aşii conformismului realist-socialist, e drept, primul mai talentat decât al doilea, ar trebui să evite să producă repede o operă, film, piesă de teatru, roman, care să nu facă altceva decât să ilustreze vreo lege. Căci astăzi, în lumea democratică, deşi nu se mai dau indicaţii preţioase, acestea sunt înlocuite, însă, se vede, chiar de legi. Or, filmul premiat la Cannes nu este altceva decât o execuţie grăbită a unei comenzi sociale. Hopa! Păi tocmai comanda socială era cea de care ne plângeam, noi între noi, înainte de ’89, cei care nu acceptam să o urmăm cu coada între picioare. Aşadar, uite că nici comanda socială nu e rea, atunci când ea aduce Palme d’Or-ul la Cannes sau te miri ce alte premii, fie ele chiar literare, dacă e vorba de romane. Cazul celui premiat anul acesta de juriul Goncourt, cu un subiect, e drept, mai puţin corect politic, şi anume La Grande Guerre, cum a fost numit în Franţa Primul Război Mondial. Anul trecut, când nu se împlineau încă 95 de ani de la încheierea acelui război, romanul cu pricina nu ar fi avut, probabil, nici o şansă. Poate de aceea, scriitorul şi editorul se vor fi gândit că e bine să publice aşa ceva chiar în anul aniversar sau, preferabil, comemorativ. Iar juriul s-a conformat.
Mă întreb cum lucrează aceşti scriitori, inspiraţi de date şi legi. Cum îşi pun în faţa calculatorului marile aniversări care urmează şi cum se uită cu atenţie la ele să vadă dacă mai au timp să termine opera. Nu zic nici că nu se putea face un film cu subiect din lumea homosexualilor, poate nu chiar atât de lung, pentru că, în două ore, cineastul Abdelatif Keschiche ar fi putut produce un film ceva mai aproape de această denumire şi în orice caz de mai bun gust decât acesta, sau despre La Grande Guerre, Doamne fereşte! Dar cum so nimereşti tocmai la ţanc, în anul aniversării sau al votării legii? Ceea ce demonstrează că, dacă realismul socialist n-ar fi murit de moarte bună (asta chiar bună!), el ar mai fi putut continua, alte generaţii de artişti, din ţări încă neatinse de el decât aşa, puţin, cu aripa rublei, având încă destule resurse pentru a se supune comenzii sociale.
Iată de ce nu e rău ca, din când în când, să mai reaminteşti noilor generaţii greşelile celor vechi, adică să nu trăieşti numai în această clipă, tocmai pentru ca să poţi înţelege ce vezi şi ce citeşti, dintr-o perspectivă ceva mai amplă, nu doar de la firul ierbii. Că dacă te-ai uita la cel mai grozav meci de fotbal de la firul ierbii ce-ai vedea? Nişte bocanci care aleargă şi dau ca proştii, de unii singuri, într-o minge prea mare. Dar dacă te ridici puţin de la perspectiva furnicii, atunci poţi fi răsplătit, fireşte nu la noi, cu un duel Ronaldo – Ibrahimovici şi câte altele.
Există, aşadar, o frăţietate care depăşeşte generaţiile, între un Baranga şi un Davidoglu şi un Keschiche sau atâţia alţii dispuşi să scrie-filmezesculpteze orice numai să se vândă şi să se premieze. Or, ce se vinde şi ce se premiază, că şi juriile de la Cannes văd că se conformează, altceva decât ceea ce pare un imperativ al epocii? Pare, pentru că, în perspectiva timpului, adică mult mai sus decât aceea a furnicii, lucrurile se văd cu totul altfel chiar decât am încercat eu să le transcriu aici. Dar într-o lume care nu mai pune preţ pe supravieţuirea artei într-un viitor tot mai incert, înţeleg această goană după coada zilei de azi şi după comandamentele ei.



Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara