Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Permanența istoriei literare de Răzvan Voncu

S-au auzit, în ultimii ani, destule voci care anunțau decesul iminent al istoriei literare. Nu se mai poate scrie istorie literară, istoria literară nu se mai citește, ba chiar istoria literară nu (mai) are sens.
Contestația nu vizează numai istoria integrală a literaturii, despre care se afirmă că nu mai poate fi scrisă din cauza cantității de literatură produse după 1944. Ci și istoria literară în general, pe epoci sau pe curente, pe genuri sau pe teme. Că autorii contestației sunt critici care fie nu au parcurs defel aspra încercare a istoriei literare, fie sunt angrenați în proiecte colective de natură lexicografică sau enciclopedică (deci, în situație de... concurență neloială), e mai puțin important decât faptul că ignoră specificuldisciplinei. Care este tocmai actul de valutare a literaturii, adică de selecție critică. Cantitatea de literatură nu reprezintă un obstacol în calea istoriei literare, care se ocupă, o știm de la Călinescu, cu valorile. Mircea Anghelescu propune, în acest context, sub titlul Am fost martor. Istoria literară ca depoziție, tocmai o pledoarie în favoarea istoriei literare și a noului ei rol, în contextul acestei mari cantități de literatură care sa acumulat, în contemporaneitate. Cum spune profesorul, în liminara Lămurire care deschide volumul, „Critica «de întâmpinare», critica literaturii care se scrie și se publică sub ochii noștri nu este numai depoziția unui martor, ci și intervenția unui combatant, a unui actor într-o piesă contemporană; istoricul literar, care comentează cărți ale unor autori dispăruți și adaugă interpretării propuse de criticii de atunci propriile sale opinii, formate ca urmare a unor evoluții, apariției unor noi perspective sau documente, este martorul pur și simplu, martorul apărării de obicei, care motivează și solicită tribunalului o sentință mai nuanțată sau mai favorabilă“.
Un rol, cu alte cuvinte, indispensabil în circuitul viu al interpretării literaturii, și pe care cantitatea de texte nou-apărute ori erodarea poziției de autoritate a comentatorului nu ar trebui să îl descurajeze, ci, dimpotrivă, să îl facă încă și mai necesar.
Alcătuită, în mare măsură, dintr-o selecție de articole apărute în România literară și structurată în patru capitole (Confesional, Recitirea ca citire, Funcția morală a literaturii și Critica criticii), cartea profesorului Mircea Anghelescu mai contrazice, neostentativ, o prejudecată: aceea că nu se pot alcătui cărți din „cronici“, adică din texte publicate în reviste. Totul depinde, în realitate, de modul în care îți concepi tu însuți această activitate revuistică, în care îți calibrezi „unghiul de tragere“ și, nu în ultimul rând, de criteriile care îți guvernează selecția și valutarea. Dacă operezi consecvent cu o grilă valorică, dacă ai permanent în atenție rama mai largă a istoriei literare, articolele se înșiruiesc coerent într-o țesătură din care, prin selecție, se pot alcătui cărți. Dacă nu – cum au făcut, din întâmplare, chiar unii dintre cei care contestă azi posibilitatea istoriei literare –, întradevă r, nu se alege nimic din ani de zile de scris în reviste.
Cine a urmărit, însă, rubrica lui Mircea Anghelescu, a observat cum istoricul literar de vocație știe să proiecteze asupra actualității viziunea și grila sa, urmărind, în timp, un șir de constante pe care, acum, le regăsim în Am fost martor.
Interesul acordat, de pildă, volumelor confesive ale scriitorilor clasici și contemporani (de la Valeriu Braniște și Alexandru Ciorănescu la Radu Petrescu și Adrian Marino) se datorează, pe de-o parte, productivității jurnalelor și memoriilor în perioada de după 1989 și, pe de alta, propriului interes teoretic și istoric pentru genurile biograficului, conturat în cercetarea de referință Literatură și biografie (2005). Revenirea asupra unor confesiuni literare apărute ulterior ține de metabolismul istoricului literar autentic, care știe că lectura nu se oprește niciodată, ceea ce impune periodice completări și revizuiri.
Tot așa, capitolul consacrat funcției morale a literaturii se adaugă, din altă direcție, analizei conținute în lucrarea Poarta neagră. Scriitorii și închisoarea (2013), conturând astfel o altă temă amplă a interpretării literaturii române, astăzi, care este relația ei cu politicul. O temă care subîntinde deopotrivă istoria propriu-zisă a literaturii, încă de la cronicari, și istoriografia noastră literară, mereu obligată să opereze cu contexte în care libertatea de expresie a scriitorului a fost restrânsă sau anulată.
Nu puțini dintre scriitorii comentați în Am fost martor – Alexandru Ciorănescu, Vintilă Horia, Constantin Eretescu, Radu Ciobanu, Pamfil Șeicaru, Leon Volovici, Constantin Virgil Gheorghiu, Virgil Nemoianu – ilustrează una dintre condițiile dramatice ale scriitorului român din secolul trecut: cea a exilului. O temă pe care Mircea Anghelescu a abordat-o, iarăși, într-o cercetare substanțială, Cămașa lui Nessus. Eseuri despre exil (2000), și la care revine după aproape două decenii, cu noi glose și observații. Făcând, de fapt, asupra propriei sale interpretări mai vechi, acest exercițiu de recitire, de revizuire a sentinței pronunțate în momentul întâmpinării. Semn că înțelege relectura și ca pe un (cum spune Andrei Cornea) test de auto-incluziune, supunându-se periodic unui examen al propriului act mai vechi de evaluare și nuanțând judecata de valoare, după acumularea de noi „probe“.
Am fost martor conține și un substanțial capitol de critică a cărților de istorie literară care, în pofida „bocitoarelor“ de ocazie, se vede că apar în continuare. Și, pentru cine este cu adevărat interesat de literatură, suscită dezbateri și intepretări. Cărțile recente ale lui Ion Pop, Dan Grădinaru, Michael Finkenthal, ediția Duiliu Zamfirescu sau evocările lui Liviu Ornea provoacă exerciții de revizuire a judecăților de valoare pronunțate de istoria literară, în legătură cu cele mai variate teme (Țiganiada, poezia anacreontică și neoanacreontică, avangarda românească etc.). Istoriografia literară devine ea însăși parte a istoriei literaturii, într-o relație biunivocă de interpretare, din care câștigă modul nostru de înțelegere a literaturii.
Aspectul este subliniat apăsat, dacă mai era nevoie, în ultimul capitol, intitulat transparent Critica criticii. Începând cu un text despre Ibrăileanu, azi și încheindu-se cu Globalizarea criticii literare, el este în întregime un exercițiu de „istorie literară în mișcare“. Profilul (atât de complex) al ultimului Călinescu sau revenirea la una dintre marile pierderi ale literaturii contemporane, și anume, regretatul Marian Paphagi, sunt momente în care relectura echivalează cu o reinterpretare și, în fond, cu o reinventare a operei. Operațiune prin care istoria literară iese de sub zodia factologiei prăfuite și devine un instrument viu de afirmare a creației.
Am apreciat întotdeauna claritatea gândirii lui Mircea Anghelescu și extraordinara sa capacitate de a opera simultan pe ambele planuri ale istoriei literare: analiza și sinteza. Noile perspective joacă un rol tot atât de important, în gândirea sa, ca descoperirea de noi documente sau amănunte biografice, după cum ediția critică a operei poate fi începutul legitim al unei noi interpretări. Nici una din aceste modalități nu îi este străină lui Mircea Anghelescu, al cărui discurs, totuși, nu se rezumă la vreuna din ele. Posibilitatea de a pendula rapid între close reading și rama mare a istoriei literare, de a explicita și de a încadra, dă elasticitate și suplețe textului istoricului literar, fără a-i diminua conținutul de superioară pedagogie culturală. Este, cu toată modestia pe care și-o impune profesorul, lecția călinesciană asumată acum, într-un cu totul alt context teoretic și cu alte mijloace critice.
S-a remarcat, sper, faptul că Mircea Anghelescu ne-a furnizat, în ultimul deceniu, câteva cărți fundamentale (la cele deja citate trebuie adăugată obligatoriu și Mistificțiuni, din 2008, probabil cea mai importantă dintre ele). Deși alcătuită din fragmente publicate anterior în revistă, nici Am fost martor. Istoria literară ca depoziție nu face excepție de la acest proces de sublimare și concentrare a gândirii sale critice, fiind ea însăși o convingătoare probă în sprijinul permanenței (implicit, și viitorului) istoriei literare.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara