Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Perle (de cultură) de Ion Mihai

Ne vom ocupa mai jos de greşeli conţinute de cartea O istorie a lumii moderne 1920-2000 de Paul Johnson, apărută recent în a III-a ediţie la Editura Humanitas.
Mărturisim că nu am avut în faţa ochilor vreo ediţie a cărţii în limba engleză, spre a depista cu precizie care dintre ele aparţin autorului şi care redactorului de carte (Daniela Ştefănescu), dar neîndreptate ele se adună în culpa editurii. Greşelile există încă de la prima ediţie românească, din anul 2003 şi cu toate că în anul 2005, o a doua ediţie românească „revizuită”, ar fi fost o bună ocazie de îndreptare, nu s-a întâmplat aşa! Tocmai în 2014 apare şi a treia ediţie, de fapt o continuare de tiraj, zicem noi, căci „perlele”, cum foarte des se zice în zilele acestea, sunt, bine mersi, la locul lor.
Le vom trece în revistă în ordinea crescătoare a paginilor, aşa cum se face în orice referat editorial elaborat de „capul limpede” înainte de „bunul de tipar”.
p.27. Se spune că odată înlăturat principiul unificator al monarhiei, acesta este înlocuit de naţionalism: „Singurul disponibil era naţionalismul, cu iredentismul care decurgea din el şi care era la modă, termen derivat din italienescul risorgimento şi semnificând unirea unui întreg grup etnic într-un singur stat”. Fals! Termenul italienesc este irredento – la origine ‘nereocupat’, ‘nerecucerit’, iar nu risorgimento – la origine retrezirea naţională italiană de până la stabilirea capitalei la Roma în octombrie 1870. Politic, iredentismul poate veni dintr-un risorgimento, dar nu lingvistic!
p.56. „Lenin a părăsit Zürich-ul pentru a se întoarce în Rusia la 8 aprilie 1917...”. Câteva rânduri mai jos, în paragraful următor, se afirmă „ajungând la Beloostrov, pe pământ rusesc, în zorii zilei de 16 aprilie, a fost întâmpinat de...”. La p.65 se înţelege că la sosire „a dat cu ochii de Kamenev la 3 aprilie...”. S-ar părea că aici ajungerea este gândită în calendarul iulian, valabil atunci în Rusia, căci dacă adăugăm 13 zile gregoriene dăm peste 16 aprilie de mai sus.
Dar acestea sunt notele (calculele) cititorului, căci ale editurii, traducătorului, lipsesc.
Aici autorul greşeşte când afirmă că Lenin nu-l cunoaştea pe Stalin, care venise şi el să-l întâmpine (pe Lenin) alături de Kamenev şi de Maria Ulianova. Potrivit lui Robert Service: Stalin. A biography, MacMillan, 2004, Lenin îl mai văzuse pe Stalin la Tampere (mijlocul lui decembrie 1905 (p. 60), la Stockholm în aprilie 1906 (pp. 62-63), la Londra în aprilie 1907 (p. 65) şi la Cracovia în noiembrie 1912 (p. 87). De altfel, din 1912 Dzjughashvili începe să semneze Stalin.
Vladimir Tismăneanu care face cărţii o frumoasă prezentare pe coperta a IV-a – ediţia a III-a – ar fi putut remarca aceste greşeli.
p.90. Ultimul rând: „...după cum explica Lenin într-o scrisoare adresată comisarului pentru Justiţie, Kurski, scrisă la 17 mai 1922, cu o zi înaintea atacului cerebral...”. Dar, în p.92 mijloc, aflăm că: „Abia părăsise Moscova pentru a se odihni în continuare când a avut primul atac, la 25 mai 1922. A fost total scos din activitate luni de zile...”.
Deci când s-a întâmplat primul atac cerebral al lui Lenin? Aici nu ne mai ajută nici defazările de 13 zile ale calendarelor. Să zicem că literatura de specialitate dă ca zi a primului atac data de 25 mai 1922.
p. 263. În ultimul paragraf citim: „În momentul în care stânga a fost înfrântă şi dezarmată, Stalin a început să adopte politica ei de a presa ţăranii să grăbească industrializarea, pregătind astfel mijloacele prin care să zdrobească dreapta şi pe Buharin.” Dar, ţăranii nu aveau cum grăbi industrializarea ci doar colectivizarea.
p.338. Sus: „Cea mai mare dintre puterile legitime, Statele Unite, s-a deconectat practic de Europa. A ales Perfecţionismul în 1930 şi această alegere a fost reactualizată după ce Roosevelt a venit la putere şi a atras atenţia, întrerupând propusa conferinţă economică mondială din iulie 1933....”.
Evident nu este vorba de perfecţionism ci de izolaţionism, lucru supraoficializat şi în 1935 când s-a votat Legea Neutralităţii.
p. 367. Primul paragraf: „În opt zile de lupte disperate în mai, britanicii, deja alungaţi din Grecia au fost umiliţi în Creta de trupele paramilitare germane”. Paramilitare? Nu! Ci, paraşutate! E vorba, desigur, de celebrul desant german, altminteri destul de costisitor în număr de vieţi pierdute, precedat de distrugerea centrelor istorice veneţiene din Kania şi Iraklion.
p. 477. Paragraful din mijlocul paginii: „Declinul Angliei ca putere mondială era probabil inevitabil. Ritmul declinului a fost însă determinat de propria-i voinţă naţională. Evenimentele postbelice sugerează că voinţa era practic inexistentă...”.
Ce să înţelegem de aici, că voinţa naţională era chiar lipsa de voinţă?
p.493. În paragraful referitor la conducătorii fostelor colonii franceze este enumerat şi Hamani Diori pentru Nigeria. Fals, este vorba de Niger! Nigeria fusese colonie britanică.
p. 558. În paragraful din josul paginii se vădeşte o „triplă” greşeală, credem, din cauza autorului. „Café de Flore” din Paris nu datează de pe vremea celui de-al doilea Imperiu, care începe în decembrie 1852, ci cam de pe la 1885, adică din timpul celei de-a III-a Republici. Oricum Balzac nu avea cum să o frecventeze, decât ca strigoi, căci murise în 1850.
„Café Procope” fusese întemeiată la 1684 vizavi de ceea ce avea să fie la 1689 Comedia Franceză în Fossés- Saint-Germain. I-a avut ca oameni ai casei într-adevăr pe Voltaire, Piron, Rousseau, Helvétius…, dar voga ei se stinse când Comédie pleacă în alte locuri. Sub al doilea Imperiu „Procope” recapătă notorietate datorită prezenţei lui Gambetta.
Pentru aceste informaţii suntem obligaţi Larrouse-ului du XX-e siècle din anii ‘30.
p. 602. Pe la mijlocul paginii se afirmă că „Embargoul american pe armament a fost punctul de cotitură în drumul lui Castro spre putere. Înainte de asta nu avusese niciodată mai mult de trei sute de mii de oameni. După, cubanezii au conchis că americanii îşi schimbaseră politica şi în consecinţă şi-au schimbat şi ei orientarea. Sprijinul acordat lui Castro a crescut vertiginos, economia a căzut. Chiar şi aşa, Castro nu a avut niciodată mai mult de 3000 de adepţi”.
Nu se înţelege nimic! Adică creşterea sprijinului acordat lui Castro a implicat scăderea numărului de adepţi?
p. 615. O observaţie referitoare la politica preşedintelui american Johnson faţă de războiul din Vietnam, în al doilea paragraf, ne lasă să credem că el era ezitant, nehotărât şi că deci îi irita pe şefii militari, care ar fi dorit mai multă implicare şi determinare: „De la început şi până la sfârşit, bombardarea a fost limitată de restricţii care au fost în întregime politice. În fiecare marţi Johnson dădea un prânz la care stabilea ţintele şi calibrul bombelor: o repetare a Edenului şi Suezului”. Cum adică o „repetare a Edenului şi Suezului”? Ce se înţelege de aici?
În fapt se vrea o asemănare cu lipsa de fermitate a primului ministru britanic Anthony Eden din timpul crizei Suezului din anul 1956 – vezi chiar în carte discuţia de la p. 477. De cum a ieşit, ţine de jocurile de cuvinte încrucişate.
p. 661. Paragraful din josul paginii vădeşte că oamenii care s-au ocupat de carte, destul de mulţi, nu ştiu că în româneşte se zice de ceva timp portavion, iar nu transportator de avioane ( airport carrier în englezeşte) cum a tradus Google, cel mai probabil.
p. 665. În primul paragraf al paginii se remarcă faptul că în anii ‘70 oamenii încep să se teamă mai mult de terorism decât de războaiele convenţionale: „Multe iţe ale istoriei se împleteau în acest fenomen. Exista tradiţia musulmană a terorismului politico-religios, care pornea de la secta persano-sunnită a Asasinilor din Evul Mediu”. Aici corect ar fi fost „persano-şiită” cum se şi zice de altfel în acceaşi carte la p. 685.
p. 676. Având în vedere anii ediţiilor englezeşti ale cărţii, afirmaţia „În cele şapte decenii care au urmat celui de-al doilea război mondial, cunoaşterea însăşi s-a dezvoltat mai rapid ca oricând „trebuie corectată în sensul timpului scurs de la primul război mondial, mai ales că se face apoi vorbire de evenimente dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial.
Fiind vorba de o publicare în limba română s-ar fi cuvenit nişte note editoriale privind informaţiile eronate legate de istoria României.
Astfel la p. 28 jos se înţelege că prin Tratatul încheiat la 17 aug.1916, Antanta a promis României teritorii unde românii nu erau majoritari. Fals! În primul rând i se promisese întregul Banat (de aici ulterioara supărare a lui Ion I.C. Brătianu), nu cum spune P. Johnson „cea mai mare parte”, iar în Bucovina istorică cu toate dislocările austriece de populaţie, românii erau încă cei mai mulţi.
Aici, e adevărat, nu se promisese întreaga Bucovină, ci din cauza unei înţelegeri cu Rusia din 1 oct.1914 s-ar fi urmat cumva o linie ce ar fi demarcat majorităţile româno-slave.
La p. 405 jos se afirmă că „în decembrie 1941 Hitler avea aproximativ 8700000 de evrei sub conducerea lui. Dintre aceştia până la începutul lui 1945 omorâse cel puţin 5800000: 2600000 din Polonia, 750000 din Rusia, 750000 din România, 402000 din Ungaria, 277000 din Cehoslovacia....”
În primul rând evreii din România nu erau sub conducerea lui Hitler. Autorităţile conducătoare ale statului român din anii aceia nu erau legitimate de alegeri democratice, deci poporul român, în sine, nu votase majoritar vreo legislaţie antievreiască ca în Germania, iar cu toate suferinţele şi nenorocirile îndurate, în România, la finele războiului erau procentual mai mulţi evrei decât în orice altă ţară europeană, deşi luptase cot la cot cu Germania până la 23 august 1944 (Dicţionar Enciclopedic de Iudaism, Hasefer, 2000, p. 1094).
Mutatis mutandis! Dacă această carte ar fi fost o carte tehnică, cu atâtea greşeli luate de bune, ar fi căzut avioane, poduri, case etc. Dacă ar fi fost de medicină ar fi murit oameni, acasă sau în spitale. Dar şi aşa e rău, căci studiată de elevi sau studenţi ar duce la eşec în examene, de la cele de an la cele de bacalaureat, licenţă, masterat etc. Gândiţi-vă ce ar însemna plagierea unor texte care îi aparţin!
Având în vedere marca editurii la care a apărut şi calitatea recunoscută a oamenilor ce o servesc, cartea trebuia revizuită cu adevărat, iar nu mincinos cum s-a spus la ediţia a II-a din 2005. Nu de alta, dar deja a început să intre drept carte de căpătâi în memorialul unor oameni deosebiţi, de exemplu Timpul ce mi s-a dat. Memorii 1947- 1959 de Annie Bentoiu, Humanitas, 2011, p. 413, mijloc.
Acum, că este o a treia ediţie, în fapt cum s-a văzut mai sus nerevizuită, nu se justifică preţul de 85 lei. După calitatea foarte proastă a tiparului, se pare că au fost folosite plăcile de aluminiu din anul 2005, nici măcar filmele – tiparul este offset. Deci pregătirea editorială este cea veche, cheltuielile cu ea au fost descărcate pe preţul de vânzare încă de la prima ediţie, la fel costul executării filmelor şi copierii pe plăcile de aluminiu. S-a plătit deja tot la ediţiile vechi, costurile noi care trebuiau recuperate erau deci cele numai strict legate de imprimare şi legătorie: manoperă, hârtie, cerneală, copertă… Adică s-a vrut un câştig foarte mare, şi difuzarea a acceptat, gândindu-se şi ea bineînţeles la partea leului.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara