Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de poezie:
Perfecțiunea imaginii de Adrian G. Romila

Încă din primele texte ale noului volum de poeme, Emil Nicolae pare adeptul unei picturalități ce refuză prinderea definitivă în real. Nimic neobișnuit, de altfel, la un poet atașat de mecanismele estetice avangardiste și specialist imbatabil în Victor Brauner. În prima parte din Suflet prădător decorul e minimalist, dar e unul fantast, ca și cum orașul ar fi suprasaturat de convențional și ar permite deschideri spre tot felul de incredibilități. În Micile cruzimi ale serii apar, așadar, ștrandul, stația de autobuz, vitrina, piața, cartierul, dar orașul e bântuit de singurătate și de giulgiul morții. „Scheletul unei iluzii” și „rămășițele ei”, „vântul de piatră” și „groapa lui Daniel în formă de carusel” sunt decantări relevante, în acest sens, dar și pseudo-personaje precum „piticul macho de la etajul doi”, „pisica de fier” sau „vipera languroasă de la trei” subminează așteptările. Peisajul urban e dialectic și mobil, mișcându-se între contraste adesea șocante: cartea subțire-cartea groasă, botină-șenilă, ploaie acidă-ninsoare, adevăr-iluzie.
Peste toate, recurentă e tema scrisului ca formă de evadare dintr-o provincie care devorează prin decor repetitiv și așteptare infinită („Pe foaia albă foșnește/ușor lumina înserării/pe carnea albă clipește/ascuțit penița de oțel/și scrie și scrie” și „În spațiul dintre primul vers/și al doilea vers/nu trebuie să rămână timp/pentru o crimă” sunt doar două dintre textele integrale ale secțiunii). Scrisul e, esențialmente, imaginativ, adică producător de imagini-blitz, din ce în ce mai aeriene, mai imateriale, cum e, între altele, „zăpada pe care se odihnește umbra panterei scăpată din visul pictorului”. Avem o lirică austeră, cu un barochism sobru, ca un desen complicat după natură, dar stilizat în cele mai multe detalii. Sunt poeme-tablou, poeme-stampă, picto-poeme cu efectul estetic facilitat de mica lor întindere, de concentrarea formală maximală, care le conservă misterul, lăsând la suprafață doar epifenomene cu mare potențial ontologic. Lucrurile în sine, evidente și definitive, sunt ocolite cu obstinație într-un discurs orientat ostentativ împotriva tuturor adevărurile cunoscute. E vorba de un univers care se autodevorează, căci în Rai crește mătrăguna, iar Dumnezeu strigă „OUT” de pe acoperișul lumii și apoi pleacă. „Sufletul prădător” e chiar metafora misterului insondabil care tulbură siguranța unei modernități instalate prea arogant prin acțiunea rațională a dezvrăjirii: „La ce sunt bune aceste invenții/și instrumentele sofisticate/dacă nici în ediția de seară/n-au reușit să anunțe/identificarea misterioasei amprente/lăsată de gheara sufletului prădător”.
A doua parte, Rămășițele omului, conține texte mai lungi, care lărgesc câmpul imaginar dinspre anxietatea eului spre socio-politic, spre evenimențial, spre istoric. Sunt trimiteri la autori, la personaje, la întâmplări și locuri cunoscute (Tacitus, Bacovia, Mengele, Hrabal, Donețk, Lisabona). Autoironic, poetul riscă și poeme în formă tradițională, un fel de pasteluri contrastante (cu cele din prima secțiune) prin frumusețea extrasă exact din miniaturizarea imaginilor, dar avem și experimente formale (același poem redat odată-n versuri, odată-n proză). „Sub zăpezi un înger/sapă labirinte/mersul e-o surpare/(nu-ți aduci aminte)//poate-n depărtarea/lumilor tăcute/sâmburele iernii/vrea ca să îl strămute//echilibrul zilei încă nu presimte-/sub zăpezi un înger/sapă labirinte”. Un text fără titlu din final mi se pare semnificativ pentru poetica întregului volum: „Visul în întuneric/este obligația acestei zile/uită visul cu ochii deschiși/care te-a umplut de iluzii/sub pleoapă colcăie adevărul/anatomia fericirii își dezvăluie/planul grotesc/colecția de păpuși/cu zâmbet standardizat/nu mai valorează doi bani/pe piața liberă a vieții/pe cine ai iubit dacă/nu ai auzit geamătul mamei/și cine te-a iubit dacă/nu ai văzut uciderea tatălui/ia-ți în spinare sacul/cu toate zilele care ți-au rămas/și trage pleoapa peste ele/cu zgomot/cu furie/precum poarta grea/peste o proprietate pustie”. În poezie, adevărul descinde din fantasme, pustiiri și nefericiri, așa cum cotidianul își dezvăluie esența abia „sub pleoapă”, într-un desen grotesc, făcut revendicativ, cu ochii închiși în fața banalității realului.
Suflet prădător e un volum remarcabil, încă unul, în creația lui Emil Nicolae, atât de parcimonios cu propriile apariții. E o lirică migăloasă vizual, puternic estetizantă, refuzând alunecarea în sentimentalism în favoarea unui ușor aer cerebral, concentrat pe perfecțiunea imaginii și pe jocul formelor, nu neapărat pe intensitatea trăirilor.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara