Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Penumbre de Liana Tugearu

Orice nou spectacol prezentat de Răzvan Mazilu este aşteptat cu mult interes de breasla dansului cât şi de marele public. În peisajul actual al dansului este unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai îndrăgiţi artişti, în multiplele lui ipostaze de interptret, coregraf, regizor şi generos organizator al galelor anuale, în beneficiul Şcolilor de Coregrafie. Cu acelaşi interes a fost aşteptată şi ultima sa premieră, de la Teatrul Odeon, Umbre de lumină, un one-man show, interpretat de el, în coregrafia lui Philippe Tréhet. La configurarea spectacolului a contribuit o intreagă echipă, şi anume compozitorul muzicii, Jean-Jacques Schmidely, realizatorul imaginilor video Ronan Legeandre, creatoarea costumelor Doina Levintza şi light desing-ul Grégoire Deforges.

Într-o formă fizică excelentă, Răzvan Mazilu şi-a pus în valoare plastica sa corporală, excelând mai ales printr-un expresiv joc al braţelor, mai ales în primul episod al suitei care alcătuieşte show-ul. Ne-a plăcut mai puţin nota de osten­taţie pe care a dat-o unora dintre gesturi. Când în dansul său apare această notă, personalitatea ar­tis­tului se estompează, ieşind în evidenţă persoa­na încărcată de orgoliul valorii sale. Şi, de la bun început, nu am reuşit să descifrăm în succesiunea mişcărilor sale unde era coregraful, stilul specific acestuia. Dacă puternica personalitate a dansato­rului estompeză, în multe cazuri, stilul caracteristic coregrafului la care apelează, de astă dată l-a înghiţit complet. Nu este vorba de suita mişcărilor, care trebuie să-i fi fost date, ci de linia, de modulaţiile pe care le-a imprimat acestora. În plus, după ce am urmărit toate episoadele care alcătuiesc spectacolul, nu am putut descifra stuctura de fond a show-ului, care trebuia să aparţină tot coregrafului şi fără de care o succesiune de momente de dans nu se pot constitui într-un întreg, cu un înţeles anume. Îl cităm chiar pe Răzvan Mazilu, din unul dintre interviurile sale, care consideră că trebuie Ťsă existe un gând în spatele fiecărui gestť. Or, un gând director trebuie să existe şi în spatele întregului scenariu, un fundament, nu doar declarat anticipat ci regăsit, recunosct şi pe parcursul piesei. Am avut impresia, atât datorită gesticii, cât şi datorită costumelor solicitate creatoarei acestora, că Răzvan Mazilu îşi reiterează piese interpretate anterior: pelerina şi gestica de la Richard al III-lea, rochia şi fluiditatea mişcărilor din Fluturele. Dansul cel mai interesant, atât ca propuere cât şi ca interpretare a fost unul aproape static, însumând o înşiruire de poziţii sculpturale, pe o muzică cu iz extrem oriental. Şi, de asemenea, secvenţele filmate cu interpretul nud zvârcolindu-se în cearceafuri însângerate, au avut partea lor de inedit. Dar privită în ansamblu lucrarea a fost departe de coerenţa propriilor piese, realizate chiar de Răzvan Mazilu în ultimii ani. Sau de lucrarea interpretată de el cu câţiva ani în urmă, tot la Teatrul Odeon, Bolero. Regele pierdut, în coregrafia a doi tineri coregrafi portughezi, Claudia Martins şi Rafael Carriça - partitură coregrafică bogată, plină de sens şi excelent pusă în valoare de interpret.

Titlul piesei coregrafice, Umbre de lumină, preţios, sofisticat, voit oximoronic, s-a reflectat, din păcate, în piesa însăşi, învăluind-o, de fapt, în penumbre.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara