Numărul curent: 41

Eseu:
Pentru urechile şi sufletele personajelor de Horia Gârbea

Curat constituţional! Muzica! Muzica!
Ghiţă Pristanda

uzica este aceea care ne gîdilă urechile într-un mod plăcut. Aşa o defineşte Marius Chicoş Rostogan. El şi interpretează plin de mîndrie "La Zolfărino ghe vale". Elogiul bătăliei de la Solferino (24 iunie 1859), în care trupele lui Franz-Iozef au fost memorabil bătute, e firesc, chiar după cîteva decenii, la un fost supus chezaro-crăiesc. Are, desigur, răfuielile lui cu imperiul austriac, devenit austro-ungar la 1867. Imensitatea forţelor militare implicate la Solferino trebuie să fi contat şi ea pentru Rostogan.
Alte personaje ale literaturii noastre simt de asemeni o atracţie pentru muzica marţială. La beţia de la parastas, Gaiţele lui Kiriţescu şi rudele lor cîntă o reminescenţă a Războiului de Independenţă: Ferentarul mîndru şi frumos ca crinul/ Cînd pe mal se-arată tremură Vidinul. Înmormîntările urbei se fac pe muzică de fanfară militară.
Moş Teacă mărşăluieşte alături de trupă încă înainte de a împlini 15 ani şi ca jucării pretinde un tambur major. Ajuns căpitan, cere gorniştilor să cînte scurt. Compune el însuşi marşuri şi respinge ideea unui recrut că adunarea ar fi şi o operaţie matematică: - Adunarea se cîntă, boule!
Sergenţii şi locotenenţii lui Bacalbaşa fredonează marşuri care glorifică frumuseţea vieţii ostăşeşti. Locotenent de rezervă, învăţătorul Toderici îşi mînă trupa de "premilitari" la instrucţie pe un marş cu versuri optimiste în metru popular: Vesel timpul primăverii, vesel sînt şi eu... În schimb, legionarii din Bietul Ioanide mărşăluiesc pe cîntece cu text absurd înainte de a fi sinistru: Strigăm în ciuda sorţii:/ "Să ne trăiască morţii".
Uneori însă, chiar militarii, care cunosc în materie de muzică, precum Moş Teacă, aproape doar semnalele codificate ale gorniştilor, trec la alte melodii. La un chef în cazarmă, ei pun să le cînte un recrut ţigan, lăutar în viaţa civilă, care imită cobza cu o baionetă. Moş Teacă însuşi, deplasat pe graniţă la Kadikioi ascultă cîntecele de jale turceşti ale unei Fatmé, vivandieră de vîrsta a treia. Pe front, Ştefan Gheorghidiu ascultă cîntece populare care îi aţîţă dorul şi neliniştea faţă de soţia infidelă.
Între liră şi spadă există certe afinităţi. La I.L. Caragiale, Locotenent Mişu de la itendenţă interpretează vocal menuetul lui Pederaski alias I. Paderewsky. Probabil e vorba de celebrul menuet în sol major, op. 14. Interpretarea "din gură" şi "deasupra armoniei apelor" trebuie să fi fost apropiată ca efect de a măgarului din povestirea Ion. Dar dacă un cîntec place tuturor, ce poţi face? Copitatul interpreta un cîntec popular italian care se pretează instrumentelor de suflat: Carnavalul din Veneţia. Opinia critică a lui Ion îi aduce omului o chelfăneală.
Femeile lui I.L. Caragiale sînt dornice aşadar de muzică sentimentală precum citatul menuet, romanţa Portretul pe versuri de Sion, pe care Veta coase mondirul lui Chiriac sau (Alla) Stella confidente. Această romanţă de Vincenzo Robaudi (1819-1882) e cîntată la pian şi vocal de domnişoara Pavugadi logodnicului său Mache Preotescu în prezenţa cumnatului ei, Lache. Ştefan Cazimir o trece în rîndul kitschului care ar caracteriza personajele caragialeşti. Totuşi opul se mai cîntă şi azi, iar în comuna San Benigno Canavese de lîngă Torino funcţionează chiar o filarmonică numită Vincenzo Robaudi. Orişicît, e mai puţin kitsch să cînţi Robaudi la pian, în salon, decît Paderewsky din gură, pe coclauri, cu trăsurile la pas.
Încă şi mai bizar, sau poate semnificativ, e faptul că numele poliţistului care, la finalul Scrisorii pierdute, solicită să înceapă Muzica! Muzica! vine de la un cîntec şi un joc populare. Pristandaua este un dans tradiţional asemănător cu "Brîuleţul", un fel de bătută pe loc, jucat de bărbaţi prinşi în şir. Spre deosebire de "Tontoroiul" jucat de femei. De unde vine expresia "a juca tontoroiul", adică a dănţui fără ritm, eventual în stare de ebrietate.
Revenind la dra Pavugadi, să notăm că ea este o amatoare, poate cu talent. Există însă şi personaje foarte bune interprete precum enigmatica Otilia lui G. Călinescu care cîntă la pian Corelli şi alte lucruri pretenţioase cu dexteritate, fiind şcolită anume. Medicinistul Felix cîntă şi el la pian şi deţine vioară. Vărul său, maniacul Titi, pretins pictor, are şi el vioară, dar cîntă numai după ureche, deşi colecţionează partituri. În acelaşi roman, epicureul Leonida Pascalopol cîntă la flaut, singur, acasă. Nu ştim ce anume.
O pianistă desăvîrşită e doamna Alice Deleanu care are pian La Medeleni şi primeşte par­­tituri de Bach din străinătate. Un model al său e însăşi mama autorului, fiica lui Gavril Muzicescu, pianistă şi profesoară la conservator. Fata ei din roman, Olguţa, cîntă de asemenea la pian.
Se cîntă muzică fină în lumea cultivată. Personajele rurale cîntă şi ele de-ale lor. Un vocalist notoriu în sat, dar neremunerat ca atare, este Birică din Siliştea-Gumeşti, satul Moromeţilor. Viitorul socru, Bălosu, îi atrage atenţia fiicei sale că nu poate trăi cu Birică "din cîntat". Dar Glanetaşu, tatăl lui Ion al lui Rebreanu este un muzicant profesionist şi porecla îi vine de la instrumentul de suflat cu care se produce.
Muzică "uşoară", de mahala, se face din belşug în Groapa Cuţaridei, imortalizată de Eugen Barbu. Romancierul reproduce versuri numeroase de iubire, dor şi jale (La şalul cel negru, pîngeam în tăcere). Versurile narează faptele eroilor care le ascultă, hoţi şi dezertori (Am fugit de la armată/ pentru-n puişor de fată). Aceştia se identifică pînă la plîns cu personajele cîntecelor. Studentul mutat în mahala, Pricopie, are gramofon şi plăcile poartă cîntece sentimentale, mai ales tangouri care o vrăjesc pe fata minoră a gazdei. Cînd e înjunghiat, şeful de bandă Bozoncea cere, ca ultimă dorinţă, să fie dus la groapă cu muzică. Fără lăutari, cheful nu are haz! La Borţoasa, cîrciuma hoţilor, cîntă Zavaidoc. Acesta, pe numele său real Marin Teodorescu (1896-1945), va fi cîntat poate şi la un asemenea local. Oricum e singurul personaj din Groapa cu existenţă reală atestată.
Mai tînăr decît Zavaidoc şi mai longeviv a fost Cristian Vasile (1908-1985) despre care, în povestirea Zaraza, Mircea Cărtărescu scrie că ar fi compus melodia ce dă titlul prozei. Zaraza din frumoasa ficţiune, ar fi fost o femeie reală, iubită de Cristian Vasile şi inspirîndu-i acestuia piesa muzicală, un tango foarte cunoscut. Pe Zaraza ar fi chemat-o Zarada, adică Minunata, fiind ea o ţigancă prostituată şi artistă de circ. Văzîndu-l şi ascultîndu-l pe Vasile la Vulpea Roşie (unde într-adevăr acesta a cîntat), Zaraza se îndrăgosteşte şi îi devine amantă. Supărat de enormul succes al cîntecului, Zavaidoc cere unui bandit vestit să-l ucidă pe rival, ceea ce tîlharul refuză din motive estetice: îi plăcea şi lui să-l asculte pe cîntăreţ. Găseşte însă o soluţie şi trimite un subaltern al său care o ucide pe Zaraza. Iar Cristian Vasile îi mănîncă iubitei cenuşa rezultată din incinerare şi apoi îşi toarnă terebentină pe gît pierzîndu-şi vocea.
În realitate, aşa cum ştim, Cristian Vasile a mai cîntat mult timp şi a trăit 77 de ani. Iar "Zaraza" nu a existat. Interpretul nostru a preluat un tango cu acest titlu al uruguayanului Benjamín Tagle Lara (1892-1933). Textul original, compus în 1929, aparţinea aceluiaşi:!A la huella, huella zaraza / huella, huella guay! El a devenit, în versiunea textierului Nicolae Kiriţescu: Vreau să-mi spui, frumoasă Zaraza/ cine te-a iubit! Zaraza înseamnă în spaniolă cit, material specific rochiilor şi fustelor. Versurile lui Tagle Lara s-ar traduce precum că "mă ţineam în urma unei fuste, în urma fustei, vai!". Umblam deci după fusta ei!
În orice caz, Mircea Cărtărescu e unul dintre puţinii autori de la noi care a dedicat o povestire unui cîntec şi unor cîntăreţi reali, atribuindu-le o aventură palpitantă şi a creat-o pe Zaraza-femeia, o plauzibilă victimă a iubirii. Tot Cristian Vasile a cîntat şlagărul Iubesc femeia care poate i-a sugerat scriitorului titlul faimoasei sale justificări: De ce iubim femeile.
Un titlu muzical adoptă Tudor Muşatescu pentru cea mai cunoscută piesă a sa Titanic-Vals. Dar melodia, repetată obsesiv de un flaşnetar, este doar un pretext şi un potrivit laitmotiv de fundal. Unchiul bogat se îneacă într-o catastrofă maritimă pe care valsul compus în memoria Titanicului o anunţă: Pe o mare gentilă, pe un turbat ocean, se vede la o milă, un pachebot Titan! După accident, familia refuză să mai asculte valsul care nu le mai poate fi de bun augur. Un titlu muzical are şi binecunoscutul roman al doamnei Bengescu care se termină fix în preziua concertului, un procedeu de efect urmat şi de alţi prozatori.
În piesa Jocul de-a vacanţa, personajul central imaginat de M. Sebastian, Corina, ţine să asculte la Radio-Viena "Eine Kleine Nachtmusik". Radioul stricat anume ca să taie legătura cu lumea va fi reparat de cel care o iubeşte şi muzica lui Mozart se va revărsa în scenă.