Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Lucia Battaglia Ricci Pentru o nouă abordare a Decameronului de Doina Condrea Derer


Lucia Battaglia Ricci, profesor titular la Università Roma III, apoi la Università degli Studi din Pisa, este o autoritate în materie de literatură medievală şi de raporturile dintre beletristică şi artele plastice. Autoare a antologiei Novelle italiane. Il Duecento. Il Trecento (Milano, Garzanti,1982,1989, 1995) şi, între altele, a volumelor Dante e la tradizione letteraria medievale. Una proposta per la ‘Commedia’ (Pisa, Giardini,1983); Ragionare nel giardino. Boccaccio e i cicli pittorici del ‘Trionfo della Morte’ (Roma, Salerno Ed.,1987, 2000), Palazzo Vecchio e dintorni. Studio su Franco Sacchetti e le „fabbriche” di Firenze (Roma, Salerno Ed.,1990); Parole e immagini nella letteratura italiana medievale. Materiali e problemi (Pisa, GEI,1994); Boccaccio (Roma, Salerno Ed., 2000) are sub tipar volumul Scrivere un libro di novelle. Boccaccio autore, lettore, editore - Longo, Ravenna. Studiul de faţã, inedit, porneşte de la păţaniile frumoasei Alatiel, răpită şi iubită pe rând de mai mulţi bărbaţi.

Adevărata revoluţie înfăptuită în ultimele decenii de italienişti, filologi şi paleografi a schimbat profund judecata comună asupra lui Boccaccio şi a Decameronului. Săpăturile intertextuale au făcut posibilă identificarea în ţesutul operei a unor eşantioane extrase din textele clasice şi a unor fire în filigran de matrice filosofică; exact cînd, în paralel, săpăturile tot mai atente în biblioteci şi cunoaşterea tot mai subtilă a scriiturii lui au permis identificarea cărţilor (măcar a unora dintre ele) ce i-au trecut prin mînă, descoperind bogăţia şi cît de neconvenţională îi era biblioteca (a cunoscut mai mulţi clasici decît Petrarca s-a scris), precum şi atenţia constantă acordată de el, încă din anii formării, meditaţiei etice. Nu mai puţin importantă în această adevărată revoluţie este studierea tot mai pătrunzătoare a cărţilor adnotate de el şi îndeosebi a manuscrisului autograf al Decameronului, pentru care Boccaccio, editor expert în privinţa formelor de prezentare a cărţilor şi a feluritelor tipuri de caractere, a ales, ca dimensiune, paginare şi imagine grafică a foilor, un format adecvat mai degrabă unui tratat universitar decît unei culegeri de nuvele, opţiune ce sugerează o abordare a operei nu prea uşor de pus de acord cu ideea comună care vrea ca ea să fie de pur amuzament; în plus, îi dezvăluie singulara, complexa natură dublă, pe care de altfel autorul a ţinut să o precizeze de la bun început, dîndu-i un titlu dublu1; cu aluziile, pe de o parte, la tratatul lui Ambrosie dedicat Genezei 2, iar pe de alta, la cartea lui Galeotto, pe care Dante şi-a imaginat-o în mîinile lui Paolo şi ale Francescăi, citind de plăcere o carte, aşadar, o operă literară capabilă să ţină treaz interesul şi să desfete.
În substanţa ei, adică în paginile autografe, în preambulul fiecărei nuvele şi în acestea din urmă se împletesc în succesiunea lor cele două componente ale operei: argumentativă (ce scoate la lumină vicii şi virtuţi, indicîndu-i aşadar cititorului valori ale vieţii şi contrariul lor, cu scopul de a întocmi un tratat, fie el şi nesistematic, de filosofie morală) şi recreativă, componentă încredinţată oportun povestirilor celor zece tineri. Elemente evidenţiate anume de Boccaccio prin litere colorate, de forme şi dimensiuni distincte, pentru a marca ramificarea discursului cuprins în spaţiul ce precedă adevăratul început al nuvelei şi cum se ierarhizează ele, dând relief în mod expres preambulului, contrar tradiţiei împămîntenite în receptarea modernă a textului, în timp ce povestirile relatate par concepute drept exemplificarea finală a tot ceea ce personajele-narante au susţinut cu argumente în prealabil.
Analiza punctuală a acestor diviziuni ale textului, cu deosebire a celor mai ample şi articulate, îndelung neglijate de critică prin privilegierea lecturii adaptate gustului modern, ne permite să constatăm că ele tind să sugereze chei de lectură ale povestirii sau focalizări total diferite de cele folosite de obicei de cititori. Exemplar în acest sens este lungul preambul al nuvelei avînd-o ca protagonistă pe Alatiel (Decameron II, 7), care arată – poate cum nu se poate mai eclatant – că, ţinînd seama de el, este posibilă, pe de o parte, introducerea de puncte de vedere şi de perspective de lectură de-a dreptul antitetice faţă de practica obişnuită. Pe de alta, atestă complexitatea discursului susţinut de autor în Decameron, care alege unghiuri în perfect acord cu «reflec- ţiile» asupra povestirilor; departe de a fi icastice, ci doar mici tablouri de viaţă neutre, ele îi prezintă ascultă torului sau cititorului aspecte morale mai mult sau mai puţin complexe, pentru care vocile plurale ale personajelor-narante pun în lumină, prin pluralitatea punctelor de vedere, însăşi problematica supusă judecăţii libere a celor care, aşa cum subliniază autorul în legătură cu balada Laurettei, vor să o interpreteze «ca milanezii» ori, dimpotrivă, reuşesc să parvină la o «pricepere mai adîncă, mult mai înalt şi mai apropiată de adevăr»3.(Decameron III concluzia 18).
Pentru nuvela tinerei Alatiel au fost vărsate clasicele fluvii de cerneală. Cesare Segre i-a ilustrat «comicitatea structurală», asigurată de aluziile intertextuale şi de calambururi, dar nu au lipsit cititori (Giancarlo Mazzacurati, de exemplu) care au perceput firele fine, tragice, subîntinse relatării aventurilor frumoasei sarazine. Or, direcţia tragică, tocmai ea, este cea care ne împinge spre reflecţiile lui Panfilo din lungul preambul: o analiză realmente minuţioasă a teoriei despre căutarea fericirii, elaborată de Boccaccio pe urmele meditaţiilor lui Juvenal despre binele şi dorinţele oamenilor din cea de-a zecea satiră. Tot urmîndu-şi dorinţa neostoită de fericire, oamenii îşi găsesc moartea: asupra acestui lucru atrăgea atenţia Juvenal, aducînd exemple din istorie; tot aşa aminteşte şi Panfilo, cu trimitere implicită la importanta dezbatere despre natura iubirii şi a posibilităţii ca raţiunea să-i controleze patima, care contrapusese generaţiile precedente lui Boccaccio şi îi văzuse pe poziţii opuse pe Dante şi Cavalcanti. Iar povestirea care urmează oferă a nu ştiu cîta amară dovadă: sînt efectiv destinaţi morţii bărbaţii, toţi, care au dorit-o cu ardoare pe Alatiel, „la lieta” – fericita –, conform anagramei, fascinantă traducere în termeni realişti a unui simbol, anume, al fericirii hărăzite să nu fie a nimănui.
Cu preambulul său lung, solemn, meditativ, Panfilo îi îndeamnă pe ascultători şi pe cititori să ia seama la istorie, concentrîndu-şi atenţia asupra efectelor devastatoare, atît asupra indivizilor, cît şi a grupurilor sociale, ale patimilor scăpate de sub control, ale excesului emotiv, ale derivei raţionalităţii. O problemă deloc minoră pentru un cititor al lui Dante şi al lui Guido Cavalcanti, plus cercetător pe cont propriu al eticii atît de aparte, stoico-epicuree, preluată de Boccaccio din Seneca, mijlocitor al lui Epicur, care într-una din Epistolele către Lucilius, asupra căreia Boccaccio zăbovise îndelung – cum atestă suita de fragmente extrase din opera lui Seneca din Însemnările Magliabechi, veritabilă arhivă de texte – teoretiza în legătură cu necesitatea de a supune controlului dorinţa neînfrînată, cupiditas, pentru a fi într-adevăr bogat, fericit şi a te bucura de o viaţă lungă. Perspectiva narativă şi ideologică impusă de preambulul nuvelei o contrazice flagrant pe cea indusă de jocul intertextual, fiind confirmată şi de opţiunile formale ale scriitorului, inclusiv de şugubăţul, zeflemitorul proverb final.4 Nu este vorba atît de ambiguitate, cum a părut uneori, ci, aici, ca în cazul a numeroase alte nuvele, de asumarea conştientă a unei multitudini de unghiuri, pentru a da viaţă unor povestiri ce mimează complexitatea vieţii omeneşti, susceptibilă şi ea de lecturi plurale şi discordante, dovadă a naturii dilematice a Decameronului, a caracterului său constitutiv problematic. În acest sens este foarte probabil ca şcoala de drept frecventată în juneţe, cu tehnica denumită ponere casum, care le cere învăţăceilor să inventeze mici întîmplări în măsură să prilejuiască dezbaterea unor chestiuni de natură juridică, să-l fi învăţat pe Boccaccio să ia aminte la întîmplările variate ale vieţii ca la situaţii pasibile de cele mai controversate interpretări. Imitînd complexitatea realităţii, el a putut să recurgă la perspective inedite (sau doar anticonvenţionale) asupra unor povestiri ori scheme narative în circulaţie pe atunci; este tocmai cazul nuvelei despre Alatiel, asupra căreia se pot apleca cu acribie docţii, dar care se pretează şi la o lectură ce privilegiază dimensiunea ludică inclusă în rebusul intertextual activat de scriitor cu povestiri puse în circulaţie de literatura din antichitatea tîrzie şi de cea mai recentă tradiţie hagiografică


Note:
1 Decameron. Prencipe Galeotto.
2 Este vorba de Hexaemeronul Sf. Ambrosie despre Facerea lumii.
3 Giovanni Boccaccio, Decameronul, trad. Eta Boeriu, Bucureşti, Univers 1978, pp. 317 -318.
4 «Guriţa sărutată în veci nu veştejeşte, ba, dimpotrivă, ca şi luna, din lună-n lună se-noieşte.» Idem, p. 179.




Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara