O ciudată lipsă de receptivitate din partea criticii continuă să plaseze într-un con de penumbră opera scriitorului braşovean Darie Magheru. Publicate în mare parte postum, prin strădania Editurii Arania, scrierile sale au trecut aproape neobservate de către comentatorii fenomenului literar - cu excepţia profesorului Romul Munteanu, care i-a consacrat un articol elogios romanului nemuritorul în solitudine şi durerea. Dacă în condiţiile regimului comunist autorul (care poseda toate datele unui subversiv) s-a aflat în imposibilitatea de a-şi publica textele cele mai semnificative (poezie, proză şi teatru), a fost ocolit sistematic de pontifii criticii de întâmpinare, marginalizat sau minimalizat, cărţile sale editate după '89 vor fi la rândul lor ignorate ori tratate cu suficienţă de comentatori sui generis precum Dumitru Crudu, care s-au grăbit să-l expedieze pe autorul cărămizii cu mâner în afara actualităţii, etichetându-l drept un soi de gândirist întârziat. S-ar zice că - spirit incomod şi caustic, ale cărui vorbe de duh muşcătoare au intrat de mult în folclorul cercurilor boeme ale Braşovului - Darie continuă să incomodeze şi după moarte. Cu toate că - născută dintr-o nelinişte experimentalistă, care l-a purtat uneori până aproape de ultimele limite ale limbajului şi ale literaturii - opera sa a fost în multe privinţe una de pionierat şi, înainte de toate, s-ar cuveni editată integral, citită şi comentată. S-ar descoperi astfel că Darie Magheru n-a fost nicidecum un epigon al scriitorilor de la Gândirea, ci, dimpotrivă, un autor iconoclast, demolator de poncife literare (şi nu numai), lansat în căutarea unor noi teritorii ale literaturii, pe care o percepea ca pe o aventură existenţială. Este adevărat că opera se arată uneori la fel de incomodă ca şi autorul ei: câteodată dificil de citit, sfidând adesea orizontul de aşteptare al cititorului cu violenţa literaturii de avangardă, ea presupune o lectură tenace, atentă şi - de ce nu? - empatică.
Cei care nu l-au cunoscut şi nu l-au citit pe Darie Magheru e bine să ştie că scriitorul s-a născut la 25 octombrie 1923 la Lunca Câlnicului, a copilărit la Săcele (localitate ce va fi evocată în paginile romanului cărămida cu mâner în ipostaza unui Macondo bahic, în linii de caricatură grotescă şi sângeroasă) şi a studiat arta dramatică la Academia regală din Bucureşti şi Institutul de Teatru Matei Millo din Iaşi, printre profesorii lui numărându-se George Vraca şi Ion Manolescu. în perioada 1950-1951 face puşcărie politică; a fost actor la Braşov, Ploieşti (sub directoratul lui Toma Caragiu), Arad, Botoşani şi l-a jucat pe Ion din Năpasta, rol care i-a atras aprecierile şi prietenia lui Emil Botta. în 1960 a fost exclus din Uniunea Scriitorilor (filiala Braşov) în urma unui raport al lui Petre Sălcudeanu pe motiv că... mânca gândaci şi, deşi reprimit ulterior, va avea toată viaţa statutul unui marginal şi se va bucura de atenţia specială a Securităţii. A dus existenţa unui frondeur singuratic, care i-a dat cu tifla, de nenumărate ori, establishment-ului totalitar. Moartea sa a survenit la 25 octombrie 1983, în împrejurări nu foarte limpezi, care lasă deschisă ipoteza sinuciderii. Astăzi o stradă din Săcele îi poartă numele şi tot aici funcţionează, prin osârdia doamnei Olga Lascu, sora scriitorului, Casa memorială Darie Magheru.
Debutul în volum al poetului s-a înregistrat în 1941 cu placheta (astăzi de negăsit) Cu barda'n porţi de veac; în timpul regimului comunist publică sporadic, fiind nevoit să păstreze pentru sertar partea cea mai originală a operei sale. în 1956 îi apare poemul dramatic eu, meşterul manole care a beneficiat, la ESPLA, de referatul elogios al lui Gellu Naum, iar în 1968 volumul Poeme, cu care se încheie o primă fază a poeziei lui Darie Magheru. Fază situată încă în continuitatea tradiţionalismului interbelic şi caracterizată printr-o luxurianţă barochistă a imaginilor, ce pot trimite cu gândul la ceea ce Călinescu numea ,petrarchismul" lui V. Voiculescu, în timp ce modulaţiile baladeşti vin, fără doar şi poate, din Radu Gyr. Prin această formulă, Darie Magheru se situează în răspăr faţă de dogmele realismului socialist (încă viguroase în 1956), apelând la un subterfugiu pe care avea să-l folosească şi în scrierile sale de mai târziu: recursul la mit şi istorie - în spatele cărora e însă lesne de desluşit meditaţia febrilă a autorului asupra unor aspecte ale etern-umanului, cenzurate cu străşnicie de cerberii puterii totalitare. Şi mai trebuie spus că - prin raportare la contextul nu doar politic al epocii - această formulă nu e câtuşi de puţin păşunistă şi anacronică - aşa cum ar putea să conchidă o exegeză pripită -, căci ea se înscrie într-o tentativă mai amplă de redefinire a poeticului, configurată încă din anii războiului şi legată de resurecţia baladescului, prezentă nu doar în teoretizările lui Radu Stanca şi în poezia cerchiştilor sibieni, ci şi în baladele lui Radu Gyr, iar mai apoi, în underground-ul anilor '50, în poezia de început a lui Dimov (Litanii pentru Horia) sau în cea a lui Tudor George. Poetul însă e un spirit prea neliniştit, prea iconoclast, prea atras de tentaţia experimentului permanent pentru a se cantona multă vreme în interiorul unei asemenea lirici baladeşti, care, dacă fusese singura alternativă viabilă la poemul proletcultist, îşi epuizase totuşi destul de repede resursele de originalitate, aşa că relativul dezgheţ cultural de după 1960 (cel care a permis cristalizarea unei literaturi experimentaliste cu modelul în avangardele interbelice) l-a găsit pregătit pe Darie Magheru pentru expedierea unor noi registre ale poeticului şi ale literaturii; iar întreaga lui creaţie de după apariţia volumului Poeme (cea care îl defineşte cu adevărat) stă sub semnul acestei febre a experimentului.
Momentul de cotitură îl constituie, fireşte, volumul Caprichos (Editura Albatros, 1970), în care, chiar dacă mai vechile teme persistă, discursul poetic capătă o nouă fizionomie, mulându-se perfect peste personalitatea stranie a poetului, care nu înceta să contrarieze prin gesturile lui pline de truculenţă. Un vocabular violent neologistic, puneri în pagină cu totul neobişnuite, care au câteodată aerul caligramelor apollineriene, o poetică a rupturilor, sintactice şi semantice, prin care poemul e spulberat permanent în secvenţe mai curând disonante, ce problematizează dramatic ideea de operă, întrebuinţarea în exces a unor semne de punctuaţie (linii de pauză, paranteze, semne de exclamare) sunt doar câteva dintre elementele de recuzită ale acestei poezii ostentative, histrionice, în care existenţa este teatralizată în spiritul unui baroc de substanţă. Totul e excesiv, voit excesiv, ridicat la o scară halucinantă şi în acelaşi timp supus deriziunii ironice, căci - printr-un ingenios joc al parantezelor şi al semnelor de exclamare - poemul se transformă adesea în propriul său comentariu, din spatele gesturilor patetice mijeşte grimasa bufonului, poezia se converteşte în antipoezie. Este exact aspectul ce le-a scăpat puţinilor comentatori ai volumului, care au asimilat în general poezia din Caprichos neoexpresionismului (cuvânt la modă în epocă), eroare pardonabilă de altminteri, căci critica momentului era încă tributară modelelor ilustre din interbelic şi puţin pregătită să asimileze anti-poeticul. O mai justă percepţie asupra poeziei lui Darie Magheru ar fi fost totuşi posibilă dacă exegeţii autorului ar fi luat în serios micul roman cărămida cu mâner sau moartea personală a tovarăşului state broajbă - publicat în foileton de revista Astra în mai multe numere din 1967. Subintitulată ,neo-antiroman povestit", cartea constituie fără doar şi poate unul din experimentele cele mai radicale ale momentului, care arunca în derizoriu ideea de literatură recurgând la mijloacele umorului negru, ale grotescului şi caricaturii. Poveste a unei umanităţi gregare, aflate într-o permanentă stare de torpoare etilică, textul lui Darie Magheru (care porneşte de la o intrigă vag poliţistă) deconstruieşte, cu o vervă satirică superlativă, toate locurile comune ale naraţiunii de tip recherche, promovate în context românesc de moda Noului Roman Francez, dar, mai ales, deconstruieşte însăşi ideea de naraţiune. Căci - contaminată parcă de delirul etilic al personajelor - vocea narativă nu face aici altceva decât să-şi etaleze ostentativ propria neputinţă de a povesti, printr-un joc al divagaţiilor şi al parantezelor care bruiază permanent povestirea, făcând-o să se risipească în crâmpeie incoerente, ce se alcătuiesc şi se dezalcătuiesc după metoda caleidoscopului. Personajele - la rândul lor - nu mai sunt decât nişte marionete cvasi-umanoide, cărora li se refuză până şi darul cuvântului, existenţa lor reducându-se la o succesiune de gesturi groteşti, ce transformă paginile romanului în secvenţe de film mut, în care gagurile sinistre se derulează parcă torenţial. Ipostaze ale omului amputat produs de regimurile politice totalitare, despre care naratorul glosează de altfel pe larg, aceste personaje mărturisesc, nu în mai mică măsură, despre moartea omului, pe care o vor clama corifeii filosofiei post-structuraliste. Iar romanul lui Darie Magheru trebuie privit ca expresia unui nihilism radical, e rezultatul unei viziuni post-umaniste şi nihilocentrice, care se configura tot mai pregnant în literatura şi arta occidentală. Contemporană cu momentul oniric şi cu primele ieşiri la rampă ale Şcolii de la Târgovişte, cărămida cu mâner, este una din scrierile cele mai reprezentative ale neoavangardismului românesc de la sfârşitul anilor '60 şi ar merita o atenţie specială din partea criticii literare. Şi, în acelaşi timp, acest anti-roman oferă probabil şi cheia întregii creaţii a scriitorului, care a pendulat permanent, ca un veritabil spirit baroc, între engano şi desengano, între literatură şi antiliteratură, a interpretat, cu aceeaşi dezinvoltură, partitura artistului blestemat şi pe aceea a măscăriciului, ce a privit neantul în ochi şi e convins de lipsa de noimă a tuturor lucrurilor, inclusiv a literaturii, pe care a adulat-o şi detestat-o, şi care nu merită, poate, decât un hohot sarcastic de râs. Căci din spatele sarabandei de măşti care străbate scrierile lui Darie Magheru ne priveşte o fiinţă paradoxală şi plină de stranietate, care, pe de o parte, e fascinată până la obsesiv de mitul artistului (dovadă poemele dramatice eu, meşterul manole şi pygmalion), iar, pe de altă parte, denunţă cu violenţă minciuna literaturii, pe care o parodiază, reducând-o la derizoriu. Poetul a avut vocaţia măştilor şi a travestiurilor (personajele istorice din poezia sau piesele sale de teatru nu sunt decât proiecţii hiperbolice ale propriilor sale nelinişti) şi, câteodată, s-a ascuns cu atâta abilitate încât nici nu mai ştim unde să-l căutăm. Volumele antume schiţe iconografice (Cartea Românească, 1973) şi guernica (Albatros, 1974) duc mai departe experienţa din Caprichos, recurgând la pretextul istoriei, mai noi sau mai îndepărtate, pentru a vorbi, sub forma parabolei filosofice sau morale, despre cea mai stringentă actualitate. Scrierile postume (poeme inedite, romanul nemuritorul în solitudine şi durerea, poemul dramatic pygmalion, volumul de teatru forum traiani) aşteaptă încă exegeza atentă a criticii. Eforturile singulare ale doamnei Olga Lascu, ale lui Daniel Drăgan (în calitate de editor) sau ale Mihaelei Malea Stroe, care i-a consacrat o teză de doctorat intitulată Darie Magheru. Trasee tragice de la Sisif la Pygmalion, s-au dovedit insuficiente pentru readucerea în actualitate a scriitorului. Căci opera lui Darie Magheru merită, cu prisosinţă, o mai dreaptă cinstire. Ca unul care l-am cunoscut îndeaproape, l-am iubit şi i-am fost ucenic în adolescenţă cred cu tărie că într-o bună zi steaua lui Darie va începe să se ridice la orizont.
