Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Peisaje de Daniel Cristea-Enache

Nichita Danilov, Recviem pentru ţara pierdută, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2016, 88 pag.

Un volum închegat şi, prin destule poeme, remarcabil este Recviem pentru ţara pierdută de Nichita Danilov, autor al cărui imaginar dramatic- funambulesc se încarcă aici cu o temă reiterată obsesiv. Este cea din titlul căr- ţii. Ţara pierdută, „ţara din cer”, „ţara din vis” va fi evocată, numită, amintită, invocată în numeroase rînduri, în aproape fiecare pagină.

Nu e numai un element recurent, ci un adevărat refren, mai degrabă simbolic decît eufonic. De la orice ar porni scenariul cîte unui poem şi indiferent de desfăşurarea narativă pe care o va lua, secvenţa cu ţara ori patria „din cer” va apărea (de obicei la final), legînd naraţiunile lirice într-un mod voit monoton. Care este ţara pierdută vom afla chiar din textul, mai amplu, intitulat Recviem pentru ţara pierdută, în care sînt inserate fragmente de realitate cu potenţial deopotrivă descriptiv şi sugestiv: graniţa dintre două ţări, vameşii cu registrele lor, sîrma ghimpată, cîinii ameninţători de pe „fîşia arată”... Între o Românie reală şi o Basarabie la fel de reală, niciodată numite ca atare, însă identificabile sub discursul poetic, Danilov întinde firele unei parabole mai greu de construit decît de descifrat. Dintr-o parte în alta, peste graniţă, se cară saci de pămînt, şi, cu greutatea specifică a acestora, embleme istorice şi simbolice apte să susţină identitatea ţărilor separate silnic: „Odată cu pămîntul căram şi firele de iarbă,/ clamele de păr şi mucurile de ţigări adunate de pe străzi,/ duceam într-o parte şi alta/ mormintele morţilor noştri/ ca să ne binecuvînteze ţărîna,/ duceam şi apele, şi vîntul,/ momeam norii de pe cer/ şi păsările ce-şi fîlfîiau aripile/ deasupra sîrmei ghimpate;/ dresam porumbeii călători să facă drumul/ acolo şi îndărăt; le legam sub aripi cenuşa/ străbunilor adunată în urne ce fumegau încă,/ le legam de gheare bucăţi de prapuri şi cruci/ şi le trimiteam ca pe nişte soli,/ ca pe nişte arhangheli luminoşi/ în ţara străină şi apoi îi chemam înapoi”.

În strofa următoare, cele două ţări între care se face această entuziastă navetă compun, pe o verticală aspiraţională, tocmai „ţara noastră din vis”. Patria „arhetipală” se vede sfîşiată şi ruptă în bucăţi pe terenul realităţii istorice - manoperă de înjumătăţire realizată de către „duşmanii noştri”: „Cărînd saci de pămînt dintr-o parte/ în alta, refăceam ţara noastră din vis,/ ţara noastră pierdută, pe care duşmanii noştri/ nevăzuţi ne-o traseră de sub picioare/ ca pe un preş, transformînd spinările noastre/ în cîrpe, în mopuri de şters murdăria şi praful”. De aici parabola se complică puţin, pe de o parte, prin amestecarea elementelor „înalte” cu cele „joase” (pe lîngă „clamele de păr” şi „mucurile de ţigări adunate de pe străzi” apar comparaţii şi analogii deloc flatante: „ca pe un preş”, „cîrpe”, „mopuri”), pe de alta, printr-o deturnare insidioasă a însuşi idealului de reîntregire, sub cupola binecuvîntată a ţării din vis. De la o strofă la alta a poemului, acesta se va împotmoli într-un activism fără orizont şi, finalmente, fără scop.

Post-expresionismul puternic al poetului „optzecist” infiltrează contextul liric schiţat iniţial, alterînd şi distorsionînd un mesaj patriotic univoc. Accentul mobilizator sună tot mai strident: registrul „înalt” şi structura coerentă sînt într-un mod tot mai vădit contaminate prin versuri cu imagini groteşti, centrifugale, dar atît de expresive în desperecherea lor. Întregirea prin cărarea pămîntului dintr-o ţară în alta ia astfel culoarea unei scene absurde, în care elementele nu mai construiesc, împreună, un sens: „Căram pumni de pămînt dintr- o ţară în alta,/ găseam într-o parte cîte un braţ,/ în alta o claviculă cu epoleţi/ sau o gambă cu tot cu vipuşcă;/ într-o parte găseam o sabie,/ în alta un tun sau o puşcă;/ pe toate le înghesuiam în saci împletiţi din rafie/ le luam cu noi peste graniţă/ plecînd pe urmele cailor morţi/ luminaţi de razele reci ale lunii/ ce ne lungea umbrele/ proiectîndu-le pe fîşia proaspăt arată”. Călătorii cărători de pămînt strămoşesc şi glie dusă în saci de rafie ajung nişte personaje „decăzute”, pînă la condiţia de cîini scheunînd: „Ne tîram scheunînd ca nişte cîini/ la picioarele lor înfă- şurate/ în steaguri fumegînde”. Şi chiar pămîntul cărat, substanţa solidă a idealului de unitate, devine „o mîzgă cleioasă”.

E un stadiu în care lirismul spectacularstrident al lui Danilov, cu apetitul poetului pentru înscenări macabre şi terifiante, se manifestă din plin: idealiştii unificatori îşi ung trupurile cu această mîzgă, „încingînd un dans în jurul/ idolilor ce vegheau groapa comună”. Abia acum poemul îşi atinge nivelul de excelenţă liricsimbolică: cînd simbolurile nu mai sînt transparente şi ele nu mai urmează linia unei demonstraţii deja făcute (două ţări care sînt de fapt una singură sînt separate de o graniţă cu vameşi şi sîrmă ghimpată). Imaginarul lui Danilov, cum spuneam, încărcat cu tema patriotică, o complică pe aceasta într-un mod specific şi original, o înscenează în succesiuni aparent haotice de imagini disparate şi o converteşte la o tematică şi o simbolică de uz propriu. Obiecţia ce poate fi adusă majorităţii poeziilor patriotice (mesaj univoc, deficit de lirism, accesibilitate căutată a versurilor, frecventarea de generalităţi şi generalizări) cade alături de Recviem pentru ţara pierdută şi celelalte poeme din volum.

La fel de interesant este modul în care oraşul, peisajul urban, chiar şi deformat de înscenările poetului, avansează în cuprinsul cărţii, făcîndu-ş i loc, aşa zicînd, în corpul ţării de pămînt. Semafoarele oraşului, trotuarele străzilor şi zebrele, caldarîmul pe care se calcă şi se umblă, petele de benzină de pe asfalt şi cauciucurile tirurilor, reclamele de pe bulevard, manechinele din vitrine, ziarele, în fine, tot complexul de civilizaţie urbană interferează cu tema naţională, în chipuri insolite artistic şi în desfăşurări lirice impredictibile. În numai două strofe, Strada proaspăt asfaltată parcurge distanţa dintre manifestul etnic-etic şi lirismul propriu-zis, neîncadrabil şi non-inseriabil. La persoana I, poemul abandonează din start orice intenţie mobilizatoare, de pedagogie naţională: „Strada proaspăt asfaltată/ unduindu-se-n apus./ Mă descalţ pe zebră,/ sprijinindu-mă de semafor,/ cobor de pe trotuar./ Păşesc încet, pe vîrfuri/ pe asfaltul fierbinte.// În urma mea se iţesc/ în lumină fire de iarbă/ aşa cum se iţesc firele de păr/ pe un obraz proaspăt bărbierit,/ în timp ce umbra/ ca un steag galben, flendurit/ îşi leapădă toţi dinţii în ţărînă”.

Nici peisajul rural nu este lipsit de acest vizionarism deloc tradiţionalist al unui autor care mizează pe hibridizarea imaginilor simbolice şi interferenţa registrelor poetice. Peisaj de iarnă, poezie redusă ca întindere, conturează în numai şase versuri (iar ultimele două ar fi putut chiar să lipsească) un tablou macabru-memorabil, de care era capabil numai un creator veritabil: „Pe hornul vechi/ al casei ies mîini/ înălţîndu-se odată cu fumul/ spre luna plină// răsărită în ţara/ pustie a somnului”.

Cu acest nou volum, unul dintre cei mai originali poeţi ai generaţiei ‘80 îşi reconfirmă anume capacitatea de viziune şi expresie lirică.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara