Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Pe valul persan de Grete Tartler

Două jurnaliste de origine iraniană scriu despre viaţa în mileniul al treilrea în Teheran. Shahrnush Parsipur, fostă producătoare de televiziune, cu studii filozofice şi de limbă chineză la Paris, face acest lucru în persană (excelentă traducerea Cristinei Ciovârnache) după ce a reuşit să emigreze în America.

Delphine Minoui, urmaşa unui diplomat iranian rămas la Paris, îşi scrie corespondenţele în franceză (traducere de Nicolae Constantinescu), dar neuitând să se aşeze sub semnul lui Hafiz, a cărui limbă vrea să o înveţe cât mai bine. La prima vedere, cititorul va crede: sunt cărţi despre absolutism, închisori, revoluţie, tehnici de intimidare, situaţia femeii în Orient, suferinţe, sunt analize politice şi mărturii sociologice. Ambele autoare au în comun o educaţie vestică, dar simt totuşi nevoia să se implice direct în evenimentele din Iran, să comunice din chiar vâltoarea lor, amândouă află ce înseamnă închisorile şi nedreptăţile, trăiesc pe propria piele teama, disperarea, dar şi valurile de neaşteptată speranţă. În cazul ambelor autoare, ritmul relatărilor reportericeşti e dublat de un străvechi filon al pasiunii faţă de literatură.


Shahrnush Parsipur, Memorii din închisoare. Traducere din limba persană de Cristina Ciovârnache, Iaşi, Editura Polirom 2015

Shahrnush Parsipur nu e doar jurnalistă, ci şi romancieră ; încearcă, la un moment dat, să trăiască deschizându-şi o librărie. Povesteşte recurgând adeseori la parabolă, după lecţia străveche a Orientului. Ayatollahul Khomeini e descris „aşezat pe iarbă, sub un măr”, părând „învăluit în linişte şi pace” ; dar, în câteva zile, pajiştea respectivă e uscată complet „din cauza puhoiului de oameni care veneau în pelerinaj ; locul se transformase în deşert. Pentru mine, care nu vedeam deloc cu ochi buni ce se întâmpla, acesta a fost un semn rău”. Ajunsă la închisoarea Evin, constată că toate deţinutele „învăţaseră să facă mai suportabilă aşteptarea şi trecerea timpului depănând amintiri şi povestiri sau citind” . Media de vârstă fiind aici de 19 ani şi şase luni („S-ar fi zis că statul se confrunta cu o rebeliune a liceenilor ”), Shahrnush Parsipur se dedică educării tinerelor după principii ale civilizaţiei moderne ; le învaţă şi limba franceză. Faptul că studiase la Paris taoismul şi budismul o ajută pe tânăra jurnalistă să îşi prelucreze în plan spiritual cruntele experienţe. Când i se interzice, drept pedeapsă, să vorbească, şi e aşezată, „la Aparat”, într-un fel de mormânt, pentru luni întregi, în absolută singurătate, legată la ochi, constată cât de utile au fost studiile ei filozofice („Buddha a petrecut şapte ani sub un copac, meditând. Încercam să-i urmez exemplul, să-mi concentrez gândurile asupra unui singur lucru. Din păcate, mintea îmi hoinărea mereu aiurea. Chiar şi aşa, Buddha apăruse tocmai în momentul şi în locul unde trebuia să apară, iar umbra lui mă ajuta să îndur mai uşor acele zile istovitoare”). Bucuria de a revedea apoi, pe fereastră, un copac, sau aceea de a zări din curtea închisorii un stol de gâşte sălbatice sunt cutremurătoare. Nu e greu de înţeles de ce, în condiţii similare, alte prizoniere îşi pierduseră minţile.
Interesul autoarei e trezit şi de studiile coranice, dar şi de vechea literatură persană. „Stăteam cu alte femei şi citeam Limba păsărilor de Attar sau răsfoiam poeziile lui Hafez, jucam jocuri de memorie…”. Foloseşte biblioteca islamică existentă în penitenciar pentru a încerca să găsească exemple prin care să poată demonstra că „occidentoza” (cum era numită depreciativ atracţia tinerilor faţă de Occident) nu e nocivă, cum declarau grupările religioase. („Îmi amintesc de un celebru scriitor iranian care, după ce şi-a cumpărat un autoturism Peykan, a declarat ruşinat: Şi eu mi-am luat maşină. De parcă ar fi vrut să spună : şi eu mi-am vândut sufletul.”). Pe lângă studiile coranice, singurele permise în închisoare, tânăra jurnalistă descoperă şi câţiva filozofi influenţaţi de sufism. („O altă carte care m-a absorbit a fost Omul complet de învăţatul Azizuddin Nasafi. Impactul psihologic a fost atât de puternic, încât simţeam că mă înalţ tot mai mult şi că sunt atât de înaltă, că aş putea să împing cu umerii acoperişul închisorii şi s-o sfărâm din câteva lovituri.”). Ajungi să crezi că, dacă n-ar fi fost obligatorii, ci descoperite doar prin pasiunea lecturii, aceste direcţii ar fi avut un impact mult mai mare.
Nu în ultimul rând, Shahrnush Parsipur ştie să-şi dozeze umorul foarte fin, care dă lecturii o savoare deosebită. Greu de uitat descrierea anchetatorului („făcea parte dintre acei oameni pioşi care îşi aţintesc ochii în tavan când vorbesc cu femeile şi le privesc scurt printre clipiri, ca nu cumva să cadă în păcat”), lămurit de tânăra anchetată că… Dumnezeu e femeie: „Am citit Coranul şi toate cărţile de exegeză coranică, plus Nahg al-balagha, şi nu am găsit scris în nici una dintre ele că Dumnezeu ar fi bărbat. Dumnezeu ori nu are gen, ori, dacă are, e cu siguranţă femeie, pentru că femeile sunt cele care creează….”


Delphine Minoui, Vă scriu din Teheran. Traducere de Nicolae Constantinescu, Iaşi, Editura Polirom, 2015

Cealaltă jurnalistă, Delphine Minoui, nepoata unui fost ambasador iranian la UNESCO, al cărui fiu studiase şi se căsătorise la Paris, e mai degrabă franţuzoaică, prin naştere şi educaţie; dar pasiunea ei pentru Iran se trezeşte mistuitor, din versurile lui Hafiz dăruite de bunic înainte de a muri: „Cel atras de întuneric se teme de val./ Vâltoarea apei îl înspăimântă/ Şi în călătorie de vrea să ne-nsoţească,/ Mult dincolo de ţărmul tihnit ar trebui să răzbească”. (Dacă versurile n-ar fi ajuns la cititor prin intermediul mai multor limbi, m-ar fi tentat apropierea de tehnica romancierei de succes Elif Shafak, pentru care inserţiile medievale sunt chiar ecoul prezentului.)
Delphine devine corespondenta ziarului Le Figaro la Teheran şi scrie despre experienţa sa un fel de epistolă începută în 2014, după moartea bunicului. Un fel de răspuns la sensurile lui Hafiz. („Spuneai că ilustrul poet din secolul al XIV-lea avea răspuns la toate, că scrierile lui erau mai valoroase decât orice glob de cristal.”) Viaţa la 20 de ani după „revoluţia islamică”, dorinţa de democraţie şi libertate, în special problemele stârnite de drepturile femeii îi prilejuiesc autoarei o proză alertă, cu personaje adevărate precum bunica Mamani, care devine ea însăşi opozantă, mullahul Mehdi, tânăr şi anglofon, care voia să-şi deschidă internet-cafe lângă moschee şi a cerut-o în căsătorie (temporară…), martirofilul Mahmud, din miliţia basij, şi soţia lui, Fatemeh, de la an la an tot mai occidentalizată… Dublajul problemelor sociale e şi aici pasiunea pentru literatură, prilejuind elogiul adus limbii persane, „această limbă indo-europeană extrem de rafinată”, în care se notează pe hârtie numai consoanele, încât „aveai nevoie şi de imaginaţie ca să descifrezi sensul expresiilor”. Limbă în care „prietenia, ca şi iubirea, se declară prin metafore…. O fiinţă dragă îţi spune că este praful de sub încălţările tale.” Jurnalista absorbită de prezent găseşte timp să meargă la mormântul lui Hafiz, unde înţelege deodată ce are de făcut. Ca în epoci străvechi, poezia ţine în dreaptă balanţă greul realităţii trăite şi adeseori e chiar un mijloc de apărare.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara