Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Pe urmele unei vechi şi fecunde convieţuiri de Simona-Grazia Dima

Cei interesaţi de subtile conexiuni interetnice şi interculturale vor fi încântaţi să citească, într-o nouă ediţie bilingvă, română şi greacă, magnificul album datorat Georgetei Filitti – Bucureştiul grecesc (traducerea în limba greacă de Tudor Dinu, cuvântînainte de acad. Răzvan Theodorescu şi acad. Evanghelos Moutsopoulos, Bucureşti, Ed. Omonia, 2014).

Impunătorul volum ar merita să figureze la loc de cinste în fiecare bibliotecă, într-atât de bogate îi sunt implicaţiile istorice şi culturale. În cele şapte secţiuni ale sale se schiţează „o succintă istorie culturală românească cu accent pe epoca premodernă (Răzvan Theodorescu), dar luând firul coabitării româno-greceşti de la începuturi, în căutarea acelei fibre profunde, care, la un moment dat, a condus la bilingvism...” Totodată, iconografia somptuoasă, glosarul de termeni istorici şi bibliografia selectivă vor călăuzi în mod fericit o lectură captivantă.

Prefigurată încă din vremurile antice prin centrele urbane de la Marea Neagră, perpetuată prin constante legături comerciale, dar şi religioase, culturale ori de rudenie la nivel înalt (cum ar fi cele stabilite între familia domnitoare a Ţării Româneşti şi dinastia Paleologilor), de-a lungul Evului Mediu, convieţuirea fertilă dintre români şi greci în Bucureşti este explicată prin momente decisive, precum prăbuşirea Imperiului Bizantin. Destructurând o lume, acest eveniment a avut drept consecinţă înfiriparea unui alt spaţiu de trăire similară: la doar şase ani de la înfrângerea Bizanţului a apărut prima atestare documentară a Bucureştiului şi deja s-a înregistrat aici sosirea masivă a unor prestigioase familii constantinopolitane (între care Cantacuzinii sunt cei mai faimoşi), punându-se „bazele familiilor mixte româno-greceşti ce vor popula oraşul în următoarele sute de ani”. În secolul al XVII-lea, „legăturile voievozilor români cu lumea grecească sunt atât de puternice, datorită educaţiei, înrudirilor, oportunităţilor oferite pentru a se urca pe tron, încât Bucureştiul pare o prelungire a Constantinopolului” (p. 21).

Grecii joacă, necontenit, un însemnat rol cultural la vârf, încât, în pofida unor reclamaţii ale boierilor pământeni şi a unor răscoale ale autohtonilor, folosirea lor în conducerea ţării şi consemnarea faptelor domnitorilor s-a statornicit ca un obicei. Un exemplu timpuriu, menţionat de autoare, îl reprezintă călugărul Filos, autor de cântări bisericeşti, folosit la cancelarie de Mircea cel Bătrân. Alte nume ilustre, de la curtea lui Matei Basarab de astă- dată, sunt cronicarul Ioannis Karyofyllis ori copistul Antim din Ioannina, mari oameni de cultură. Iată şi un exemplu mai tardiv: Radu Popescu, mare vornic şi fidelul cronicar al domniei lui Nicolae Mavrocordat.

Dacă, în ceea ce priveşte strângerea impozitelor, grecii au fost percepuţi în mod negativ, în plan cultural contribuţia lor a fost unanim admirată, caci s-au manifestat ca eminenţi tipografi, cronicari, ctitori de mănăstiri, de şcoli şi biserici. De la curţile domnilor noştri nu au lipsit nicicând, ca buni consilieri şi intermediari ai dialogului cu Poarta Otomană, înalţi demnitari, abili creditori şi administratori financiari, buni medici. Şerban Cantacuzino a întemeiat Şcoala grecească de la Sf. Sava, transformată de urmaşi în Academia Domnească, a construit Mănăstirea Cotroceni, care, transformată, a devenit reşedinţă domnească, apoi, în zilele noastre, reşedinţă a şefului statului. Constantin Brâncoveanu, nepot de Cantacuzini, a cultivat mereu „prezenţa unor greci prestigioşi în jurul lui”, la fel ca Mihai Viteazul, şi a zidit armonioase monumente, printre care Biserica Sf. Gheorghe Nou. Contribuţia sa la crearea unui nou stil, sinteză între Orient şi Occident, nu mai trebuie discutată… Inaugurarea tiparului grecesc a avut loc tot sub domnitorul Brâncoveanu, în vreme ce Cantacuzinii au fondat Mănăstirea şi Spitalul Colţea. Arhimandritului Ioanichie din Ostanitsa, ulterior mitropolit al Stavropolei, îi datorează fiinţa şi numele complexului monastic Stavropoleos.

Fanarioţii, domnitori aleşi dintre 12 familii de aristocraţi greci trăitori în cartierul Fanar din Constantinopol, de regulă dragomani ai Înaltei Porţi, aveau în genere o bună educaţie de factură iluministă şi erau mandatari fideli ai sultanului. Neîncrezători în creştini, dar şi lipsiţi de vizionarism pe termen lung, turcii i-au mutat dintrun principat în altul, pregătind astfel, fără să-şi dea seama, viitoarea unire a celor două formaţiuni statale. „Secolul fanariot”, început la 1711 în Moldova şi la 1716 în Ţara Românească, încheiat la 1821, a fost al domnitorilor spoliatori, dar şi al unui focar de cultură spirituală, în care se vorbea greaca, idioma universal, utilă şi elitei româneşti, racordată, prin ea, la valorile europene. În principatul Ţara Românească numeroşi literaţi greci au depus o activitate literară remarcabilă. Teatrul a constituit o altă vocaţie fondatoare a grecilor fanarioţi. Se ştie că primele manifestări de gen din Bucureşti s-au datorat domniţei Ralu Caragea (se precizează şi că remarcabili actori şi regizori de origine grecească există şi astăzi în Capitală).

Influenţa grecească s-a insinuat până în cele mai intime unghere ale spaţiului românesc sudic: „Dacă există rai, atunci trebuie să semene cu Valahia”, exclama un negustor grec (p. 53). Dacă priceperea lor la comerţ (inclusiv la tot ce ţinea de circulaţia banilor) e binecunoscută, influenţa lor a impregnat şi viaţa cotidiană: moda, muzica, gastronomia, obiceiurile casei şi cele de primire a musafirilor aduceau mult cu cele constantinopolitane. Grecii s-au îngrijit mereu, competent şi cu un cert simţ civic, de asistenţa sanitară a oraşului, înălţând acum şi spitalele Filantropia, Pantelimon, Dudeşti.

Din punct de vedere cultural, grecii erau fericiţi într-un Bucureşti unde se puteau manifesta liber: Markos Porfyropoulos, „directorul cipriot al Academiei domneşti”, exulta, la 1719: „Tot Fanarul e aici, nu mă mai gândesc la Constantinopol!” (p. 56).

Chiar şi după încheierea epocii fanariote, domnitorii Grigore IV Ghica şi Alexandru D. Ghica descind din familii de domnitori fanarioţi. Iar grecii obişnuiţi rămân în Bucureşti şi după 1821, ca medici, institutori, negustori (Hanul Roşu, Hanul cu Tei, Curtea Veche etc. le aparţin, gestionează cel mai mare han al oraşului, Hanul lui Manuc, înfiinţat la 1808 de armeanul Hanuc Bei). Prin Regulamentul Organic din 1829, prima constituţie românească, mulţi dintre ei au cerut împământenirea. Au predat la Colegiul Sf. Sava şi la alte şcoli de seamă, s-au afirmat în presă, au înfiinţat societăţi culturale. După ce, în 1862, Bucureştiul e proclamat Capitala noului stat naţional România, grecii continuă să activeze aici ca oameni de afaceri, bancheri, medici, literaţi, diplomaţi, profesori, preoţi, artişti, pictori. Sunt atât de numeroase monumentele, construcţiile, instituţiile create cu ajutorul lor, încât spicuim doar câteva. Bunăoară, Mihai Darvari ctitoreşte schitul care-i poartă numele, Barbu Bellu dăruieşte primăriei bucureştene terenul pentru construirea unui cimitir, ajuns „necropolă naţională şi martor tăcut al oraşului”, importantă instituţie neconvenţională de cultură.

O importantă vocaţie a grecilor bucureşteni a fost şi aceea de donatori (evergeţi), precum Mihai Cantacuzino, Dosithei Filitti, Constantin Caracaş, Evanghelie Zappas, familia Zerlendi. Entuziaşti, mai mulţi oameni de cultură greci s-au numărat printre fondatorii Ateneului Român şi ai Academiei Române, precum Evanghelis Zappas, care, în plus, a susţinut material editarea Dicţionarului limbii române, încheiată în 2010. Stimulaţi de existenţa atâtor fertile interferenţe româno-greceşti, N. Iorga, V. Pârvan şi Gh. Murgoci înfiinţează Institutul pentru

Studiul Europei Sud-Orientale; în acelaşi spirit sunt fondate şi Institutul de Studii Bizantine (1926) ori Institutul de Studii şi Cercetări Balcanice (1937). Se pun bazele şcolii româneşti de studii neoelene, reprezentată, între alţii, de cărturari precum Ariadna şi Nestor Camariano. Ctitori greci au Palatul Suţu ori Palatul Cantacuzino. Între primarii greci ai Bucureştiului îi regăsim pe C.A. Rosetti, Dimitrie Ghica, Mihai Cantacuzino, Panaiot Iatropol. Studiul abordează şi situaţia din perioada comunistă, când numeroşi etnici greci au plecat în ţara lor de origine, de unde au venit aici, în schimb, refugiaţi politici. Comunitatea grecească tradiţională a intrat inevitabil în declin. Autoarea remarcă noul echilibru, restabilit după 1990, când elenismul este din nou sprijinit în spaţiul bucureştean, dar consideră, cu justeţe, că lumea spirituală şi cea a afacerilor definesc doar parţial Bucureştiul grecesc. Influenţa grecească exercitată asupra Capitalei este cu mult mai adâncă, mai vastă, deoarece i „se adaugă nume de străzi, de bulevarde, case, biserici, statui, bănci, spitale”, iar străvechi înrudiri ies frecvent la lumină, sub semnul fuziunii, care a anulat diferenţele. Într-adevăr, atâţia locuitori ai oraşului, iniţial greci, au devenit pe parcurs români! „Din şase bucureşteni unul îţi va spune că are în familie un grec”. În acest sens, chiar şi emoţia autoarei, perceptibilă în fiecare pagină a lucrării sale, este justificată de o distinsă afiliere familială. Cititorul, fermecat, va afla în paginile acestui album o abundenţă de informaţii uimitoare despre atâtea făptuiri bucureştene, parte a peisajului cotidian, şi se va minuna de vitalitatea acestui oraş cosmopolit. O metropolă ce nu şi-a pierdut nicio clipă amprenta specifică, reuşind să absoarbă şi să proceseze într-o matrice proprie filoanele de cultură şi civilizaţie revărsate în ea dinspre atâtea seminţii.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara