Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Pe urmele timpului de Florin Irimia

După ce, recent, consemnam Cazul Jane Eyre, primul volum din seria ce-o are ca protagonistă pe Thursday Next, celebra detectivă LiteraTec, al cărei tată poate călători în timp, având abilitatea să-l şi oprească dacă situaţia o impune, azi a venit rândul unui alt roman preocupat de permeabilitatea membranelor temporale, existenţa universurilor paralele, şi de… importanţa literaturii în viaţa noastră.
Este vorba de Harta timpului, de Félix J. Palma, un roman substanţial, atât ca întindere, cât şi din perspectiva ţesăturii narative ale cărei fire ne conduc tot pe tărâm englezesc, de data aceasta în Londra anului 1888.
Anul nu este întâmplător ales. Suntem în data de 7 noiembrie, zona East End, cartierul Whitechapel. Jack Spintecătorul este pe cale să comită ultima şi cea mai abominabilă dintre crime: eviscerarea lui Mary Kelly. Omorul este comis pe îndelete, femeia fiind singura din seria de cinci care este ucisă în casă, de fapt în propria ei casă, o cămăruţă modestă din Miller’s Court 13. Plecând de la acest episod, Palma, scriitor spaniol, dar foarte bine familiarizat cu realităţile Angliei victoriene, se apucă să toarne fundaţia romanului, în care tânărul Andrew Harrington, fiul unui om de afaceri bogat ce-şi făcuse averea din comerţul cu hârtie igienică, se îndrăgosteşte subit şi ireversibil de prostituata Mary Kelly, numai ca să-şi vadă iubita şi viitoarea soţie (în noaptea cu pricina intenţiona să o ceară în căsătorie, în pofida împotrivirii tatălui) măcelărită de infamul sociopat. La opt ani după săvârşirea îngrozitorului masacru, Andrew, incapabil să-şi refacă viaţa, este pe cale să-şi pună capăt zilelor, în chiar odăiţa unde se derulase acesta. Numai că în universul descris de un narator ce nu se sfieşte să-şi declare frecvent omniscienţa, Spintecătorul fusese prins şi spânzurat, fapt care contravine adevărului istoric. De ce operăm cu această evidentă distorsionare a realităţii va deveni clar abia spre sfârşit. E suficient să precizăm deocamdată că Andrew Harrington nu se va sinucide. Îl va salva Charles, inimosul său văr, care va dori să-l înştiinţeze că, în timp ce el bântuia ca un strigoi prin Hyde Park, deplângându-şi iubita şi soarta, ştiinţa a evoluat într-un ritm ameţitor iar acum călătoriile în timp au devenit la fel de reale ca motoarele cu aburi. Priveşte această broşură dacă nu mă crezi, îl îndeamnă el, întinzându-i un fluturaş pe care se poate citi o reclamă la Societatea de Călătorii Temporale Murray care oferă – într-adevăr, la un preţ cam piperat – călătorii în Londra anului 2000! Acolo, vizitatorii victorieni vor fi martorii bătăliei finale dintre roboţi şi oameni, din care ultimii vor ieşi victorioşi. Totul a început din momentul în care H.G. Wells a publicat romanul Maşina timpului, impulsionând cercetările privind acest vechi deziderat al omului, mai adaugă el, iar dacă domnul Murray oferă călătorii doar în viitor, domnul Wells te va ajuta să călătoreşti în trecut, în chiar fatidica noapte de noiembrie 1888, când Mary şi-a găsit sfârşitul. O vei putea salva, vere, concluzionează, apoteotic, un Charles din ce în ce mai surescitat, îl vei pândi pe criminal iar când acesta va ajunge la uşă îi vei slobozi un glonţ în inimă.
Dacă până acum v-aţi fi făcut impresia că Palma este un scriitor amator de senzaţional, şi acela facil, vă înşelaţi amarnic. Din momentul în care Andrew acceptă să facă saltul înapoi în timp, lucrurile se complică. Există, într-adevăr, o maşină a timpului, în podul casei ocupate de domnul Wells, dar ea e pur decorativă, un dar oferit de domnul Gilliam Murray, organizatorul excursiilor temporale, ca omagiu adus creativităţii scriitorului. Numai că Andrew nu ştie acest lucru. Nu ştie că totul, de la intrarea cu forţa în casa lui Wells şi ameninţarea acestuia cu pistolul şi până la momentul întoarcerii sale în prezent, incluzând aici uciderea lui Jack Spintecătorul din anul 1888, este o farsă, o mascaradă pusă la cale de grijuliul său văr şi bucurându- se, evident, de complicitatea vanitosului Wells, care nu putuse rezista tentaţiei de a salva viaţa unui om prin simpla putere a imaginaţiei sale. Nici călătoriile temporale ale domnului Murray nu sunt tocmai reale (ştiu, şi eu am fost debusolat!), deşi, în capitala înfumurată a Imperiului, aproape nimeni nu concepe că deplasă rile în anul 2000 ar putea fi o imposibilitate. Dar oare chiar tot ce se întâmplă aici este rodul unui truc, fie el unul extrem de credibil? Până la un punct da, ca şi cum Palma însuşi, asemenea magicienilor săi (sau să-i numim şarlatani?), ar vrea să ne facă o demonstraţie a uluitoarelor puteri ale autosugestiei. De fapt, ce ţine scriitorul să demonstreze sunt extraordinarele puteri ale imaginaţiei, atât a celor ce vând o iluzie dar şi a celor care sunt dispuşi să o cumpere. Totuşi, ţin să vă reamintesc că în versiunea oficială a lumii, aşa acum apare ea în roman, Spintecătorul fusese prins şi spânzurat. Iar faptul că naratorul alege să dea această variantă ca fiind cea „reală”, cea supusă adevărului istoric, nu e o simplă licenţă artistică.
Nu vom merge mai departe cu dezvăluirile, chiar şi aşa incomplete cum au fost cele de până acum. Destul să precizăm că Félix Palma stăpâneşte perfect arta suspansului, a loviturilor succesive de teatru (un pic ameţitoare) a neprevăzutelor răsturnări de situaţie. Dacă Partea întâi are scopul de a-şi antrena cititorii în tehnica transformării neverosimilului în acel banal perfect explicabil dar implicit, şi perfect dezamăgitor, partea a doua a cărţii, aparent fără nicio legătură directă cu evenimentele şi cu personajele prezente până atunci, va inversa călătoria dinspre fantastic înspre prozaicul cel plin de logică şi bun-simţ, deşi întrebările vor rămâne aceleaşi, atât în mintea cititorului cât şi a câtorva dintre personaje: ce este cu adevărat real, când putem spune cu certitudine că negrul e adevărat în timp ce albul e doar o minciună, o plăsmuire, o fantezie, unde e graniţa, altfel spus, între real şi imaginar, atunci când cineva alege să creadă în iluzoriu mai mult decât în concret?
Partea a treia vine să explice motivul pentru care Jack Spintecătorul, în loc să fi scăpat nepedepsit, a fost prins şi spânzurat, iar odată cu această revelaţie, ni se oferă şi cheia descifrării titlului. Harta timpului este, „un soi de pânză de păianjen, făcută din sfori colorate, de care sunt atârnate tăieturi din ziare”, dar care este rolul ei şi mai ales cine se foloseşte de ea, prefer, din nou, să ţin sub tăcere pentru a nu diminua cu nimic din plăcerea pe care o veţi resimţi de îndată ce veţi lua în mâini acest roman la fel de uluitor ca şi călătoriile în timp.
Ca şi Cazul Jane Eyre amintit la-nceput, Harta timpului cucereşte prin amestecul de genuri şi stiluri, amintind de ce spunea David Lodge mai demult, cum că postmodernismul literar seamănă cu un supermarket ficţional unde varietatea este la ea acasă. Rezultă aşadar, un roman cameleonic, aparent ancorat în tradiţie la fel ca cea mai serioasă creaţie a lui Dickens, dar care, de fapt, se foloseşte de ea aşa cum am folosi o trambulină care ne propulsează în sus, unde doar de noi depinde să facem cât mai multe acrobaţii.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara