Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Filmului:
Pe un drum de țară de Angelo Mitchievici

Filmul lui Ferenc Török, 1945, a primit premiul „Cel mai bun film“ la festivalul Filmului Central European de anul acesta, festival al cărui proiect datorează imens regretatului regizor Radu Gabrea dispărut recent dintre noi. Perioada 1945-1947 este o perioadă specială pentru istoria Europei de Est. Victoria împotriva Germaniei naziste repurtată de Frontul de Est de către trupele sovietice a marcat însă ocuparea statelor din această zonă geografică, transformate ulterior prin forță în state socialiste, totalitare, după model sovietic. Ceva din începutul filmului alb-negru amintește discret de Panglica albă (2009) a lui Michael Haneke: sobrietatea cadrelor, micul sat, de data asta maghiar și nu german, o întâmplare măruntă care deschide însă un orizont de anxietate și interogație urmând să se rostogolească în ceva neprevăzut. Ne aflăm într-adevăr într-un sat maghiar, în 1945, aflat sub ocupație sovietică precum tot restul țării, în care localnicii trăiesc cu sentimentul că deși războiul a fost pierdut, totul va fi ca înainte, viața nu se va schimba. Schimbarea nici nu se produce în filmul lui Ferenc Török, naționalizare, colectivizare etc., ingineriile sociale care vor distruge lumea veche, burghezo-moșierească, și societatea țărănească deopotrivă, nu se află în orizontul de așteptare al locuitorilor. În schimb, întoarcerea puținilor supraviețuitori ai Holocaustului, vecinii lor evrei deportați în lagărele de concetrare naziste, le creează un coșmar. De ce? Pentru că bunurile deportaților, mobile și imobile, au fost însușite „legal“ unele, altele ilegal de către cetățenii de naționalitate maghiară. Unul dintre marii câștigători ai acestei loterii istorice este notarul satului, István (Péter Rudolf), fiul său beneficiind de o farmacie-parfumerie evreiască și urmând să se însoare cu o frumoasă țărăncuță atrasă de promisiunea bunăstării burgheze, dar tânjind după fostul ei iubit, prezent în sat și apropiat al ocupanților ruși. Rușii nu sunt bine văzuți, raidurile lor obraznic-demonstrative cu o mașină militară irită, dar ei sunt priviți ca un rău tranzitoriu. O agitație generală se declanșează când doi evrei, tată și fiu, apar în sat acompaniați de niște lăzi voluminoase, pentru care închiriază o cotigă. Resentimentul e general, dar în el se află și un puternic sentiment de culpabilitate refulat. Suspiciunea, resentimentul, vinovăția, anxietatea se amestecă sulfuros-bolborosit în mațele micii comunități. Colțuri de perdea se dau la o parte pentru priviri ca niște țevi de armă ațintite asupra celor două umbre descărnate care traversează silențios un sat parcă bântuit. Notarul cu o soție erotomană este însă cel mai vigilent, el este adevăratul stăpân al locului, corpolent, îndesat, cu o elegantă alură burgheză, sigur pe sine, cu o violență reținută, el este un fel de Don Vito Corleone local. Posibilitatea ca în lăzile misterioase să se afle coloniale și evreii să-i facă o concurență serioasă magazinului pe care tocmai îl deschide i se pare inacceptabilă, de aceea prin oamenii săi, un fost cadru militar hortist, un bețiv, etc., notarul supraveghează atent deambulația aproape hipnotică a celor doi mergând agale în urma căruței care le transportă lăzile. Există în cele două umbre de oameni o tăcere și o rezervă deplină, niciun gest în plus, nimic care să anunțe o intenție, doar prezența lor pe fundalul satului. Comunitatea evreiască a fost condamnată la dispariție, deportată, înghițită de fabricile morții, evreii sunt spectrul care bântuie conștiința vinovată a locuitorilor care fie i-au denunțat, fie și-au însușit bunurile lor, fie pur și simplu au asistat fără să facă nimic.
De altfel, Ferenc Török explorează acest univers al complicităților sulfuroase, al culpabilităților dizolvante nesigilate corespunzător pe care o microsocietate patriarhală le-a subtituit relațiilor intercomunitare normale. Fiul notarului descoperă din greșeală într-o debara a tatălui lucruri care aparțin familiei lui Pollak Armin, printre care un album de familie care atestă viața pașnic-patriarhală a unei familii evreiești interbelice. Între fiu și tată, conflictul se adâncește, primul luând decizia de a pleca la Budapesta sau chiar mai departe, la Paris. Pe cât de calmă e înaintarea celor doi bărbați nu spre un viitor al negoțului cu parfumuri, ci spre cimitir, pe atât de agitată devine comunitatea pradă a unui frison resentimentar. Numai că acești doi supraviețuitori doresc să-și îngroape puținele lucruri care le-au mai rămas din familia lor. Efectul dramatic scontat de Török se bazează pe acumularea lentă de tensiune până în momentul obținerii masei critice. Eșafodajul complicităților se destramă într-un mod tragic, denunțătorul se sinucide, farmacia este incendiată de logodnica părăsită a fiului notarului etc. și comunitatea recade în monotonia existenței cotidiene în timp ce cei doi bărbați părăsesc definitiv locul pe o ploaie torențială. Climaxul este atins în momentul în care conținutul lăzilor este revelat în fața groparului și a fiului său angajați să sape groapa, dar și a unei comunități care asistă cu acea lipsă de pudoare tipic țărănească unde moartea și viața strâng în jurul lor pe toată lumea de la preot la gură cască. Ceremonialul sobru funerar, cu puține lacrimi, e impresionant prin forța gesticulației. Lăzile ascund câteva obiecte care trasează metonimic tabloul distrus al unei armonii familiale iremediabil risipite, coborâte în amintire. Printre ele se află ghetuțele unor copii. Satul asistă de dincolo de gard la această desfășurare banală și devine clar pentru toată lumea că evreii nu se vor mai întoarce decât pentru a parcurge acest drum al cenușii dinspre gară spre cimitir. Filmul este albnegru, Török știe că nu culoarea desenează cel mai bine raportul de identitate cu lumea, ci acest joc aproape dialectic dintre lumină și umbră care are loc și în sufletele locuitorilor micului orășel. În același timp, regizorul a știut să păstreze în primplan o serie de personaje, să le capteze trăirile, să redea forța cu care aceste trăiri articulează un fond dramatic. Ironia tristă a fabulei ține de o ramă mai largă decât cea a momentului ipostaziat de regizor. În curând și societatea țărănească tradițională avea să dispară, iar proprietarii să fie deposedați de pământ și de bunuri. Dar locuitorii micului sat maghiar nu știau asta în 1945.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara