Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Pe o navetă între arte de Petre Tănăsoaica

Îi scriam mai zilele trecute, într-un mesaj privat, unui tânăr intelectual din Cluj că ar fi un lucru demn de toată lauda dacă cineva ar putea să rupă pur şi simplu pânza inerţiei cu care este tratată istoriei artei în România şi s-ar declanşa o emulaţie în cercetarea contemporană de sistematizare a informaţiei din acest domeniu, măcar pe direcţia instrumentării unei istorii a evoluţiei şcolilor de artă.

În subsidiar, fie vorba între noi, nici un mare centru de artă din România nu s-a bucurat de o asemenea întreprindere, deşi există din abundenţă studii, monografii, consemnări şi albume care ar putea să se constituie, la un moment dat, într-o bază de plecare spre o sistematizare coerentă a tuturor fenomenelor, direcţiilor şi performanţelor locale.... Există o anume „vanitate” a celor care se manifestă în acest domeniu, în vreun fel sau altul, păguboasă, de a rămâne închişi în arhipelagul locuit numai de connaisseur-i, deşi, dacă ar fi să descifrăm această atitudine după clarificările aduse termenului de Erwin Panoffsky, istoricul/ criticul de artă ar trebui să fie un „vorbăreţ”, misiunea sa mergând în direcţia invocată mai înainte.

Am făcut aceste precizări pentru că eu însumi defrişez cu greu unele zone prin care nu am trecut şi cu care n-am avut vreo atingere, nici măcar accidentală şi-mi imaginez cât de greu trebuie să le fie tinerilor debutanţi care simt nevoia să-şi arhiveze într-o cronologie cât de cât rezonabilă pasaje ale artei contemporane. Nu este de mirare, deci, că surprizele de genul Adrian Ghenie, de exemplu, i-au luat pe atâţia pe nepregătite, ca să nu spun că au produs, pe alocuri, chiar uşoare iritări, în centrele mai acut prezente în atenţia opiniei publice şi de unde se aştepta/ se aşteaptă o ieşire în lume mai consistentă. Informaţia pulverizată, despre un autor sau altul, diseminată, în spaţiul virtual, fără o evaluare a fenomenului din care se desprinde, este însoţită mai tot timpul de comentariul antinomic al celor care se plasează în zona laconică a... connaisseur- ilor! Am simţit nevoia să fac precizările de mai înainte tocmai pentru că nu mă simt atât de familiarizat cu şcoala de artă din Cluj şi, cu atât mai puţin, cu artiştii produşi de aceasta, deşi în ultima vreme nu au fost puţine, aleatorii sau provocate, reprizele de contact, încât să-i pot identifica fără să clipesc ca venind de aici! Este şi cazul pictoriţei Mariana Bojan, prezentă la Festivalul de Literatură din Cluj, de la începutul lunii acesteia care, vai, chiar se află pe final, iar eu nu ştiu dacă vă mai pot îndemna să mergeţi la Galeria Filialei Scriitorilor să-i vedeţi expoziţia de nuduri, e drept, prea comprimate într-un spaţiu care nu le dă voie să respire. Dar, dincolo de contagiunea provocată de acest neajuns, experimentul – cred că unic! – al unei artiste care face o expoziţie numai de nuduri feminine, curajoasă în sine ca temă, aruncă o privire uşor melancolică asupra anotimpurilor care se sting în carnaţia feminină, lăsând doar linia unei idei ce trece numai în imaginaţia noastră pe lângă perfecţiune, idealul fiind personal, după cât de liber colecţionează ochiul în camera obscură semnalele publice sau pe cele intime. În orice caz, nu senzualitatea este de urmărit, pentru că nu în direcţia asta te împinge imaginea – şi cred că nici artista nu s-a gândit să obţină vreun efect în acest sens – cât mai ales să îngheţe momentul descoperirii unei atitudini din care s-ar putea dezvolta provocarea întâlnirii cu emoţia pură! Toată expoziţia este ca o lecţie dată cuiva care încearcă pe viu să resusciteze apuse pasaje de istorie personală, căutând o regenerare a liniei care separă arta de realitate şi invers! Încă văd, deşi poate nu este decât o impresie de moment – n-am reţinut imagini din expoziţie, este numai ce mi-a rămas pe retină de la primul şi singurul contact cu lucrările de aici – o cronologie a decredibilizării erotismului căutat, spre care plusează, în scenarii de-a dreptul clişeizate, industriile de profil, întorcând, cu alte cuvinte, din drumul eşecului ideea corpului care-şi caută poezia. De altfel, Mariana Bojan este la rândul sau poetă, face parte din primul val de echinoxişti şi, în zilele festivalului, a citit din voluminoasa antologie – de colecţie! – Rezervaţia patetică, poeme pe care ulterior le-am simţit scoase din alte lucrări ale sale, de pictură.

Să ne întoarcem, deocamdată, la atmosfera care se degajă din cele câteva contacte, mai vechi sau mai noi, ca punct de pornire în investigarea unui spaţiu cultural, imprimată de şcoala clujeană de artă absolvenţilor săi, printre care, iată, am numit-o astăzi pe Mariana Bojan, despre creaţia căreia spune câte ceva şi Ion Pop în prefaţa antologiei amintite mai înainte, afirmaţii asupra cărora mă voi opri puţin mai încolo. Este limpede că instrumentele avangardei şi ale modernităţii sunt încorporate şi, se subînţelege în orice discurs plastic, dar, spre deosebire de artiştii care provin din altă zonă culturală, cei care provin din şcoala de la Cluj parcă simt ceva mai mult nevoia să-şi lege, cel puţin tematic, intenţia de un filon ideatic validat, fie că el vine din istoria locală (citeşte şi românească!), fie că vine din cea universală. Am atins într-o oarecare măsură acest subiect când am abordat, în câteva rânduri, traseele identificate ca venind din cultura universală, la Adrian Ghenie sau locală, la Mircea Cantor. Într-un fel, după umilele mele cunoştinţe în domeniul istoriei literare, nu altceva au făcut la Cluj echinoxiştii, reabilitând în timpurile stricate de ideologia comunistă, numele grele ale literaturii interbelice (vezi Lucian Blaga, de exemplu!) aşezându-se în continuitatea lor, cum este cazul lui Adrian Popescu. Profesorul Ion Pop identifica la Mariana Bojan această propensiune de a se plasa, în poezia din ciclul Phantasticonul şi alte poeme, mai ales, printr-o submersie aproape fizică, în structura poematică a ciclului blagian despre Întoarcerea zeului Pan, cu instrumente care le sunt familiare mai degrabă unor modernişti ca Dimov sau Emil Brumaru. Foarte exact este şi diagnosticul pus de cărturar pe lucrarea poematică din acest ciclu de lucrări plastice, pe care am avut bucuria să-l văd în atelierul acesteia: „Artistul plastic din ea preferă desenul fin şi culorile mai blânde ale acuarelei, (....) iar universul ei imaginar şi-l populează mai curând cu figuri de carnaval proiectat de o fantazie copilărească, încântată că le poate produce ori, invers, asistând cu tristeţe la decolorarea şi «ponosirea» lor”. N-ar mai rămâne, deci, de clarificat cum ar putea fi citite lucrările din acest ciclu în afara textului poetic, pentru că se pune problema existenţei unei logici narative, de identificat ca scenariu sau nu, din care să se înfrupte nu numai connaisseur-ul, cel care a ajuns şi la textul poetic. Cred că a răspuns deja prefaţatorul antologiei, care plasează toate scenariile colorate în interiorul unui exerciţiu ludic, de experimentare a imaginaţiei, pe culoarele deschise de poezie. Aş îndrăzni să spun că fenomenul este şi invers, merge dinspre viziunile plastice spre textul poetic. Fiecare, însă, poate citi şi descifra cu propriile-i instrumente traseul impregnat şi alimentat de simbolurile generate de spaţiul cultural în care sa format ca intelectual şi artist Mariana Bojan, opera sa. Toţi paşii laterali, prin teritoriul artei secolului trecut, sunt cenzuraţi de către acesta. Paradoxal, asta nu înseamnă că artista cade prizonieră vreunei maniere, pentru că are un temperament mult prea febril ca să ajungă victimă a propriei scriituri, fie ea colorată sau nu! Într-o alta ordine de idei, sarcasmul din unele pasaje ale Phantasticonului – scris în 1987, să fim înţeleşi! – excede, istoric vorbind, epoca şi se materializează atingând vecinătăţile caricaturii în siamezele căutări din lucrările de pictură! Numai că aici, imaginea produce nelinişte şi se plasează pe graniţa dintre basmul inventat ad-hoc de autoare şi realitate. Din această cauză n-aş putea-o plasa, într-un efort, să zicem de clasificare, în zona suprarealismului, deşi am citit câteva cronici care vorbeau despre asta. Pot spune doar că se foloseşte de instrumentele suprarealiştilor pentru a-şi întemeia propria mitologie!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara