Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

ex libris:
Pe marginea unor „teme delicate” de Mircea Anghelescu

Leon Volovici, Eseuri pe teme delicate, ediţie îngrijită de Hanna Volovici şi Costel Safirman, Ed.Univ. „Al.I.Cuza”, Iaşi, 2016, 247 pag.

„Temele delicate” anunţate în titlu sunt, desigur, cele discutate în eseurile regretatului Leon Volovici într-un volum postum, alcătuit şi publicat anul trecut de soţia autorului şi de un prieten. Ele sunt o parte importantă în activitatea literară a autorului în ansamblu, care continuă cercetările fructificate în cunoscutul său studiu despre Nationalist Ideology and Antisemitism. The Case of Romanian Intellectuals in the 1930s, din1991. Apărute în publicaţii din străinătate, rămase în paginile unor săptămânale sau chiar netipărite după prezentarea publică a unor comunicări sau conferinţe, ele n-au fost reluate în volum până acum şi n-au ajuns întotdeauna la cititorul interesat. O dovedeşte şi faptul că o preţioasă mărturie documentară despre sfârşitul lui Mihail Sebastian, publicată de el într-o revistă din Israel în 2009, nu este cunoscută autorilor unei antologii din 2015, altfel cuprinzătoare, consacrată tocmai mărturiilor despre ultima zi din viaţa lui Sebastian (Liliana şi Doru George Burlacu, Mihail Sebastian. Remember 1945). Toate aceste eseuri prezintă, explorează şi discută dilemele existenţei unei minorităţi evreieşti şi a scriitorilor ei, care apar mai mult sau mai puţin recent într-o majoritate românească dintr-o regiune a Europei aflată ea însăşi, la sfârşitul sec. XVIII şi la începutul sec.XIX, în plină mişcare. Este vorba de procesul de coagulare şi de definire a unei identităţi naţionale şi culturale care a permis românilor saltul spre modernitate şi spre constituirea statului naţional, într-un proces mai întîi cultural şi apoi politic, reflectat în cerinţele revoluţiei de la 1848, în Unirea Moldovei cu Ţara Românească în 1859, şi încheiat abia în 1918, cu marea Unire de la Alba-Iulia.

Este evident că tema acestor eseuri, ca şi aceea a cărţii din 1991, nu este aleasă fără o discretă, dar esenţială implicare personală, aşa cum arată – dacă mai era nevoie – diverse amănunte autobiografice risipite în text. Unele sunt evocate aici cu umor amărui, cum este debutul său sub un pseudonim terminat în –escu, altele sunt întâmplări relatate direct, despre confuzii şi vorbe scăpate de prieteni care rănesc mai tare decât cele intenţionate. Venit, ca şi Mihail Sebastian, dintr-o familie fără motivaţii religioase prea adânci, în orice caz nu din partea tatălui, autorul a fost cu atât mai mult atras de o căutare pe cont propriu, firească oricărui intelectual în curs de formare. Procesul acestor limpeziri începe, probabil, cu opţiunea de a alege la facultate specialitatea limba şi literatura română şi mai ales alegerea literaturii române ca domeniu de cercetare, implicând apoi doctoratul său despre naşterea scriitorului în cultura română, excelentele articole din Dicţionarul literaturii române până la 1900 despre scriitorii romantici de vârf şi alte cercetări care duc, în aceste studii puternic colorate de probleme identitare, la inevitabila întrebare despre propriul statut. Păstrând toate proporţiile, el pare că îşi descrie drumul său în frământările şi „aparentele contradicţii” din ceea ce a numit într-o comunicare inclusă în această culegere metamorfozele lui Fundoianu, adică experienţele destinate să-l ajute să găsească răspunsul la şestoviana întrebare „cine sunt eu?”.

Este firesc deci ca şi autorii pe care-i studiază să se plaseze în acest perimetru tematic al căutătorilor torturaţi de implicaţiile acestei întrebări şi de răspunsul la ea: textele referitoare la Norman Manea fiind strânse într-un volum aparte, remarcabil, rămân alţi câţiva scriitori de elecţiune, printre care Fundoianu deja numit, Sebastian, Virgil Duda, Eugen Relgis, Mircea Săucan ş.a. La Fundoianu pare definitor „modelul mitic” al lui Iov pe care-l regăseşte în acceptarea fără revoltă a condamnării sale (p.119), la Sebastian, pus şi el ca şi Iov, în situaţia de a fi condamnat de instanţa pe care o alesese singur, remarcă „preocuparea constantă... de a vedea în condiţia de evreu o dramatică experienţă umană, cu semnificaţii care depăşesc dilemele iudaismului şi ale prezenţei evreilor în lumea creştină” (p.174), la Virgil Duda, stimulat la un dialog consistent printr-o serie de întrebări care ating puncte sensibile, ajungem la problema scriitorului român forţat să plece în exil din cauza regimului insuportabil şi a situaţiei paradoxale a scriitorilor care, asemenea lui, evrei şi români, în acelaşi timp, aleg să plece în Israel şi sunt astfel puşi în situaţia de a trăi în exil în patria în care aspiră să revină, metaforic, de două mii de ani.

Plecând de la cazul acestui prozator de succes, şi înainte şi după plecarea sau autoexilarea sa, ajungem la situaţia mai generală a tuturor scriitorilor români care au ales să trăiască în străinătate şi au scris, mai devreme sau mai tîrziu, în limba ţării alese şi despre oameni şi locuri din aceste ţări, români (Vintilă Horia, D.Ţepeneag, Bujor Nedelcovici, Const.Eretescu şi mulţi alţii, între care trebuie menţionaţi pionierii, Peter Neagoe, de pildă, sau Matila Ghyka) sau români evrei, care vor ajunge la un moment dat, fie şi numai ca exerciţiu de independenţă, să scrie despre viaţa „obişnuită” în această ţară şi nu a unor emigranţi români care îşi aduc aici în mare parte problemele de acasă (sigur, în aceste fraze şi în mai tot textul ar trebui puse între ghilimele mai toate expresiile susceptibile să fie interpretate: şi care dintre ele nu este?). Această reorientare şi deci problema ieşirii „din spaţiul firesc al literaturii române”, cum o numeşte Leon, produce o „puternică traumă interioară”: o spune Zigu Ornea, colegul nostru de o viaţă la România literară, în probabil ultimul său text dinaintea morţii neaşteptate. Ultima carte a lui Duda, romanul Viaţă cu efect întârziat, „e analiza dureroasă a unei nevroze..., consecinţa dezrădăcinării şi a unei noi, substanţial diferite reaclimatiză ri”. Toate sunt însă puse sub un mare semn de întrebare, pentru că, îi spune experienţa criticului, „nevrozele se estompează, dar nu se vindecă”. S-ar părea că dacă, în această situaţie, un scriitor român câştigă o nevroză odată cu noua lui (re)aclimatizare, un scriitor român evreu câştigă... două.

Cercetarea lui Volovici aduce în discuţie mai ales felul în care aceşti scriitori s-au raportat la cultura, la educaţia şi la opţiunea lor existenţială. E vorba despre felul în care ei înşişi s-au aşezat întrun cadru pe care Sebastian l-a definit cel mai bine, deşi n-a fost singurul în această situaţie, şi care a enunţat pentru prima dată un sentiment încercat, difuz, şi de alţii: că poţi fi în acelaşi timp şi evreu (religie, tradiţie), şi român (cultură, spaţiu de afirmare, coeziune socială). Cum spune autorul undeva, „Mihail Sebastian avea o relaţie foarte vagă cu tradiţia culturală evreiască şi cu cultura idiş. El a dorit să fie – şi este – un scriitor român”. Drama lui ar putea fi căutată într-un contratimp cu momentul istoric nepotrivit acestei idei elementare, pentru că „între iudaismul său şi românismul său, el nu se vede obligat să aleagă. El crede că le poate reuni în aceeaşi viaţă” şi că „este dreptul individului de a fi diferit şi este dreptul individului diferit de a se integra în felul lui unei identităţi naţionale pe care o îmbogăţeşte prin trăsătura lui specifică” (p.129-130). Nu altceva spune Al.Robot în răspunsul la ancheta revistei „Facla”: „Un evreu devenit scriitor aduce cu el şi o contribuţie ancestrală... dar poate să reprezinte cu demnitate şi specificul ţării la a cărei artă participă şi în a cărei limbă se exprimă” (p.14). Ca Şăineanu mai demult, Sebastian simte, probabil, că vocaţia sa culturală este mai puternică decât tradiţia, dar această poziţie nu-i mai impune dileme dramatice, el crede că ambele se pot concilia într-o lume normală, cum arată Volovici: „Sebastian este printre primii scriitori de origine evreiască intraţi în literatura română care nu vin dintr-o tradiţie culturală evreiască puternică şi care nu au o fază în tinereţe legată de mediul cultural evreiesc din România. El este un produs exclusiv al culturii româneşti şi europene”, care nu-şi renega tradiţia, ci „o privea doar cu o îngăduinţă nostalgică” (p.141-142).

Se poate glosa mult pe marginea eseurilor şi a problemelor aduse în discuţie de regretatul meu prieten; n-am vrut însă decât să le evoc pentru un cititor care, probabil, nici n-a aflat de apariţia acestei cărţi necesare, şi cu acelaşi prilej să exprim şi o nedumerire care pare sau chiar este naivă. Chestiunea raporturilor de toate felurile ale majorităţii româneşti cu o minoritate evreiască se pune din momentul când ponderea acesteia devine mai importantă, evident. Odată cu această creştere apar şi primele conflicte, dar şi primele încercări de apropiere. Până târziu, spre al patrulea sfert al secolului al XIX-lea, în Ţara Românească cel puţin, evreii sunt priviţi firesc, după cum şi atitudinea şi aportul lor la dezvoltarea societăţii româneşti sunt de normală colaborare: cazul bancherului Halfon, de pildă, tatăl şi fiii, care înfiinţează prima bancă la Bucureşti. Tatăl e făcut pitar de Alexandru Dim.Ghica, cu drept de a purta caftan şi a stăpâni moşii (moşii unde îl şi are oaspete pe domnitor), şi intermediază primul împrumut extern al ţării, iar fiii iau parte la înfiinţarea Băncii Naţionale a României şi fac donaţii importante pentru clădirea Ateneului, Universitate şi Academie etc. (G.Fotino, Boierii Goleşti, II, 1939, p.315). La rândul său, M.Gaster vorbeşte în amintirile sale de lipsa oricăror atitudini duşmănoase sau segregaţii în Bucureştii copilăriei sale, când a urmat cursurile unei şcoli conduse de „un anume Popescu, director ulterior şi al şcolii secundare la Liceul Lazăr. Avea câţiva elevi evrei şi câţiva creştini, un om de o extremă toleranţă şi pe atunci nu exista nici o urmă de antisemitism” etc. (M.Gaster, Memorii, corespondenţă, ed. V.Eskenasy, Buc., 1998, p.40). Exemple se găsesc şi mai târziu, precum inginerul Iuliu Popper, fiul profesorului bucureştean Neftali Popper, care a înfiinţat în 1859 gazeta „Timpul”, destinată apropierii comunităţii evreieşti de viaţa publică românească. Iuliu Popper, exploratorul Patagoniei, care a trimis Societăţii geografice române rapoarte despre descoperirile sale dă nume româneşti locurilor în America de Sud, e cel care scrie: „am orgoliul să zic: m-am născut român, sunt român şi voi muri român.” Nu ştiu însă cât s-a studiat această convieţuire în toată ţara, căci cultura românească e unitară de mult; în Transilvania lui Slavici, de pildă, unde Bariţ arăta (în oct.1852) cine e vinovat că „poporul s-a dedat la beţie. Au nu creştinii proprietari şi arendatori au maşinele cele mari de fert vinars? Au nu ei îl vând pe la crâcimele şi birturile lor?” Peste un secol, când Bogza vizita Ţara de piatră, situaţia pare neschimbată. Trecând prin Dresda în 1855, alt ardelean, fost şi decan al Facultăţii din Bucureşti, Laurian aude muzică, intră într-o sinagogă şi participă la „vespere împreună cu fiii lui Israil şi pot zice că-mi plăcu foarte ceremonia lor”. Etc.

S-au spus, ştiu, multe generalităţi despre subiect. Mă tem însă că s-a făcut mai puţin pentru căutarea de noi documente şi interpretarea lor într-un ansamblu care datează. Eseurile lui Leon Volovici sunt un semnal şi aşteaptă un răspuns.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara