Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Pe drumul lui Strehler de Marina Constantinescu

Sînt momente cînd ţi se revelează mai acut relaţia cu şirul unor coincidenţe. Unor întîlniri. Relaţia cu firele, multe, invizibile, care te pun într-un anumit raport cu tine, cu celălalt, cu lumea. Călătorind pe căile din mine însămi, descopăr, uneori, şi voluptatea popasului. Acolo sînt ochi, senzaţii, mize, emoţii, lumini, măşti, neputinţe, umbre, succesul unora, ratările mele, răsărituri, apusuri. S-a întîmplat - sau, poate, n-a fost doar atît - ca trupa lui Strehler de la Piccolo Teatro din Milano să revină la Bucureşti. Cu Arlechino, slugă la doi stăpîni, acel spectacol-şcoală de teatru, acea lecţie de actorie desfăşurată, încărcată de rigoare, de ludicul lui Giorgio Strehler, de fantezia ireală a luminilor lui, de zborul lui Soleri. Aud fluturarea mîinilor lui Strehler în gesturi ample, largi, cu care desena, în aer, lumi. Ca un dirijor. Strehler... Dirijor... Şi toate versiunile sale, începînd cu 1947, la Arlechino, Piaţeta, Insula sclavilor, Livada de vişini şi lacrimile lui Vlad Mugur, ale mele... venirea lui în visele mele, venirea lui la Bucureşti, la Bulandra, cu ocazia Festivalului Uniunii Teatrelor Europene. Plecînd spre casă şi nedorind să-mi controlez emoţiile, mi-am amintit de ceea ce am citit despre ultimul lui spectacol, despre magia lui, despre felul în care a simţit să vorbească, atunci, şi pentru ultima oară, despre iubire şi despre tinereţe: "Cosi fan tutte". Ştiam că a lucrat cu un dirijor mare care, într-un fel, i-a încheiat montarea. Ştiam că acel dirijor... ştiam multe. Ce nu am ştiut în seara aceea şi n-a fost chip să-mi amintesc a fost faptul extraordinar că dirijorul, artistul acela însoţitor al lui Strehler pe ultimul interval nu este altul decît Ion Marin. Cel cu care Strehler a deschis Noul Piccolo Teatro din Milano. M-au trecut fiorii. Ion Marin. Un tip fantastic pe care l-am ascultat dirijînd şi pe care nu l-am cunoscut niciodată, un tip cu o filosofie specială, cu o nebunie în mîini şi în simţuri, cu o vulnerabilitate ce-l face şi mai puternic, şi mai fragil. Un spirit pe care, într-o noapte, mi s-a părut că-l ştiu. Ion Marin, tocmai în zilele şi în nopţile acelea se întorcea la Milano ca să primească, cu braţele deschise, succesul de la Scala din Milano cu Manon. Scala. Visul oricărui mare dirijor, cîntăreţ, regizor, scenograf. Scala, locul unde perfecţiunea sunetelor înseamnă mai mult decît un cult. Scala. Scala, locul în care am auzit aplauzele lui Strehler pentru Ion Marin.

De ce nu vuiesc presa, radioul, televiziunile despre asta? De ce atîta tăcere românească faţă de un eveniment cu adevărat remarcabil? De ce superficialitatea şi ignoranţa ne-au ars reverenţele? Nu exista scuza "n-am ştiut" în plin secol al exploziei informaţionale, al accesului la tot ce cu mintea nu gîndeşti. Şi, totuşi, de ce nu putem să preţuim valoarea, să-i arătăm strălucirea? Am primit cîteva însemnări, tulburătoare, pe care Ion Marin le-a făcut în seara de 4 mai, seara premierei sala de la Scala. Înainte de începerea spectacolului şi după. În noapte. Am citit şi recitit acele rînduri. Comentarii, griji, emoţii, detalii. Pînă aici, nimic nefiresc înaintea unei premiere. Ce se află dincolo de toate acestea, vă las să descoperiţi singuri. Douăzeci de ani de cînd a plecat din România, douăzeci de ani de cînd, cu o carieră fulminantă, noi nu am învăţat să vorbim despre el. Nici după căderea Cortinei, de Fier, sau oricare alta. Douăzeci de ani de cînd Ion Marin i-a avut profesori pe Carlo Zecchi, Sandor Vegh şi Franco Ferraro, de cînd a lucrat cu Herbert von Karajan şi Carlos Kleiber. Douăzeci de ani de cînd nu ştim că a dirijat la Opera din Viena, invitat de Claudio Abbado, la Metropolitan, la Opera din Berlin, Paris, Hamburg, San Francisco, Hamburg, La Fenice. Douăzeci de ani de cînd tot lucrează cu nume ca Placido Domingo, Jessye Norman, Cecelia Bartoli, Mirella Freni, Angela Gheorghiu. Douăzeci de ani care au însemnat întîlnirea cu Jean-Pierre Ponnelle, Roman Polanski, Jonathan Miller, David Hockney, Giorgio Strehler, pe care îl consideră unul dintre mentorii lui. Douăzeci de ani în care a dirijat şi mari orchestre: London Symphony Orchestra, Orchestra Naţională a Franţei, Filarmonica din Israel, din München, din Berlin, din Londra. Douăzeci de ani care au născut o carieră, un destin formidabil, douăzeci de ani în care s-a putut ajunge la anormalităţi ca aceea din seara premierei în care colegi celebri, politicieni din lume, guvernul Austriei, de pildă, îi urează succes şi îi trimit flori la cabină, iar din partea noastră, nimic. Pîcla ignoranţei. Grea şi densă.

În seara premierei de la Scala din Milano cu Manon Lescaut, eu l-am recuperat pe Ion Marin. A fost darul lui Strehler.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara