Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Pe culoarele unui dicţionar de Petre Tănăsoaica

„Secvenţe de artă contemporană românească” este titlul sub care s-a deschis la Timişoara, la Calpe Galery, o foarte interesantă expoziţie, curatoriată de criticii de artă Alexandra Titu şi Constantin Prut, o expoziţie care aduce pe simeze personaje din ultima ediţie a Dicţionarului de artă modernă şi contemporană, semnat de acesta din urmă.

Probabil la ora asta este cel mai interesant eveniment din ţară, în domeniul artelor vizuale, pentru că sunt reunite, într-un cadru ce poate să fie un adevărat Muzeu Temporar al ultimilor şaizeci de ani, dacă nu mai mult, de experienţă artistică din România, lucrări ale aproape tuturor artiştilor români din Dicţionar, iar călătoria, fie ea şi secvenţiată, este de-a dreptul fascinantă. Să nu vă imaginaţi că sunt doar lucrări ale unor autori din zona Banatului, ci chiar sunt prezenţi, cu una sau mai multe lucrări, artişti din toata România. Nu ştiu cum s-a făcut această selecţie, şi nici reuniunea lucrărilor, care încă mai soseau şi după deschiderea expoziţiei, dar proprietarul galeriei, Călin Petcana, a reuşit o performanţă rară, pentru care, de exemplu, în Bucureşti, ar fi trebuit angajate instituţii de profil, muzee şi colecţionari, cum s-a întâmplat cu ceva ani în urmă când la Biblioteca Naţională a fost organizată expoziţia „Artistul şi Puterea”.

De data aceasta nu s-a urmărit o tematică anume, ci doar să fie în expoziţie lucrări ale artiştilor din dicţionar... pe generaţii, curente, genuri, construindu-se o imagine de mare forţă a unui traseu sinuos, dar mai înainte de toate despovărat de orice aluzie ideologică. Mi-a rămas în minte un „Om îndoit” al lui Aurel Vlad, adăpostit într-o firidă, de care aş lega un fir spre celelalte secvenţe, pentru că orice supunere are preţul ei şi până la urmă o cale a adevărului se va găsi măcar şi prin comprehensiunea suferinţei. Un critic de artă, recunoscut prin vehemenţa cu care nega, pe la începuturile carierei sale, valoarea unor produse ale artei de dinainte de revoluţie, se şi exprima, în termeni foarte duri, când vorbea despre expoziţia, amintită mai înainte, de la Bucureşti, din care se aştepta să curgă sângele în valuri pe treptele Bibliotecii Naţionale, duhnind a ideologie de cea mai vulgară speţă, iar nu la un omagiu adus unor artişti care au tăcut în operele lor în privinţa adevărului greu de ascuns sub realităţile culturale, ideologizate până la greaţă. Iar asta îmi aduce aminte de un pasaj interesant, cules de prin revista „Arta plastică”, de prin anii şaizeci, când critici – cărora li s-ar potrivi mai degrabă titlul de propagandişti ai regimului comunist, activişti culturali în solda regimului – profitând de un, aproape suav, dezgheţ cultural, îi îndemna pe artişti să mai pună şi ceva artă în lucrările lor, chiar dacă urmau calea realismului socialist. Anca Arghir sau Amelia Pavel, memoria îmi face feste aici, când făceau recomandări de genul celei pomenite mai înainte, se prevalau de un bagaj cultural eminamente valabil, dar pe care-l împachetaseră în anii anteriori bine mersi în saci bine închişi la gură, pentru a lega un fir ce părea definitiv rupt. Magda Cârneci, în cartea sa Arta plastică românească 1945 –1989, explică în mai multe rânduri că în paralel cu arta oficială, cea adăpostită şi expusă în muzee şi galerii, era în plină desfăşurare, cu punctaj maxim pe un discurs ce instaura alt canon, neoficial, o artă subterană cumva, cuplată la experimentele de afară, ceea ce este uşor de surprins în Secvenţele de la Timişoara. Şi ar fi de ajuns să ne oprim o clipă asupra unei lucrări semnate de Teodor Moraru, în care, sub pretextul unei alegorii, vulcanul i-a forma unui monstru ce aruncă cenuşă şi lavă asupra ţinutului de pe un pat de… spital, la portretele în creion ale lui Ştefan Bertalan, efigii ale unei dematerializări iremediabile, ori la păienjenişul strâns şi sumbru din desenele lui Roman Cotoşman, un personaj mai rar întâlnit în expoziţiile ocazionale ale grupului „111”, ori prin cine ştie ce muzeu. Mult contestatul Dan Hatmanu, prezent în exemplificările de „artă adevărată, de calitate” din vremea realismului socialist, prin cronicile de care am amintit înainte, are şi el o lucrare în expoziţie, un nud feminin de o delicateţe a execuţiei care-l face de neocolit, cât şi un Corneliu Vasilescu, dintr-o perioadă mai recentă, când studiile sale pe culoare s-au rafinat, obţinând tensiuni cu adevărat poetice din alternări surprinzătoare de punctaje antinomice. Ar fi aproape imposibil să trecem în revistă toate lucrările şi autorii, cu siguranţă ar trebui amintit Horia Bernea, cu doua peisaje cuminţi şi aşezate în ramă ca pentru a fi duse într-o casă ţărănească, la adăpost, Mircea Roman, intrat deja în cultura urbană a Timişoarei cu lucrări pe spaţiul public, aflat şi el în expoziţie, cu un Crist smulgându-se parcă de pe cruce, dar şi prezenta lui Ion Grigorescu este de semnalat, într-un diafan autorportret, realizat printr-un ingenios decupaj de fire pe o pânză albă, ori Octav Grigorescu, prezent cu un nud ce se poate revendica dintr-un exerciţiu îndelungat de studiere a formelor bizantine, de epurare a amănuntelor, cărora le dă o subtilă aură de irealitate, dar şi pe Romul Nuţiu, mai rece în această expoziţie, dar incisiv prezent... Spaţiul de la Calpe Galery, lărgit mult în catacombele de sub Bastionul din Timişoara, n-ar mai avea nevoie decât de un aparat tehnic inteligent care să proiecteze-studieze expoziţii ce ar putea să devină memorabile. Ceea ce spune Alexandra Titu pe sit-ul expoziţiei de acum este de fapt norocul reuşitei „Secvenţelor de artă contemporană”, salvează cu brio şi fac expoziţia mai mult decât onorabilă, valoarea lucrărilor şi – se subînţelege – a autorilor: „Expoziţia propusă de Muzeul Temporar de Artă Contemporană ilustrează selecţia operată de criticul de artă Constantin Prut dintre artiştii români care, de la modernitate şi avangarda istorică şi până în actualitate contribuie la construcţia contemporaneităţ ii culturii autohtone, iar în unele cazuri aducând un aport artei universale. Această selecţie reluată şi îmbogăţită permanent este una dintre contribuţiile majore ale Dicţionarului de artă modernă şi contemporană, realizat de autor printr-o cercetare laborioasă începută în anii ‘70 şi continuând şi după apariţia celei de a treia ediţii, în anul 2016. Un alt aspect al importanţei acestui instrument de lucru, indispensabil unei culturi ce îşi asumă evaluarea propriei poziţii în contextul universal, este introducerea unui număr de artişti reprezentativi pentru parcursul complexei contemporaneităţi a culturii româneşti în relaţiile sale cu cultura estică de profunzime şi cu amprentarea politică a jumătăţii de secol postbelice, şi cu cultura occidentală după opţiunea pentru modernitate, ca o aspiraţie permanentă ce elaborează şi adaptează strategiile fiecărei etape. Această judecată critică este aplicată însă şi contextului artistic universal, cu mutaţiile istorico-geopolitice. Determinante la nivelul ideologiilor estetice, dependente de câmpurile ideologice, de la maximele (miticele) deschideri democratice, şi faţete ale libertăţii, la variatele totalitarisme şi post-totalitarisme”. Şi mai este un aer de melancolie, care învăluie culoarele expoziţiei, resimţit chiar pe chipul unora dintre artiştii prezenţi la vernisaj, cum se putea citi la Silviu Oravitzan şi la Suzana Fântânariu, extras parcă dintr-un déjà vu, iremediabil şi incomprehensibil, statuat, totuşi, terminologic în cronologii ce se vor definitive...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara