Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Artişti în expoziţie:
Păduri ce ar putea să fie de Petre Tănăsoaica

Au mai existat încercări în arta lui Darie Dup de a suprima figurativul în care prezenţa formei umane sau animale, rafinată în viziuni plastice remarcabile, despre care am putea spune că aparţine unei estetici recognoscibile, dar n-a făcut-o niciodată atât de radical, cum o face acum în expoziţia de la Palatul Mogoşoaia.
Pentru cine nu-i cunoaşte, deci, lucrările de până acum, evoluţia spectaculoasă, de recuperare pe fragmente a atitudinii, deseori mitologice a corpului uman, va gusta cu plăcere scenariul-experiment de acum, pe care şi l-a botezat Axis Mundi, ca fiind unul şi original şi proaspăt ca expresie. Artistul, pe care l-am şi întâlnit, priveşte cu o oarecare detaşare perioadele estetice parcurse şi nu le mai găseşte locul în arena contemporană a competiţiei dintre artişti; se aliază prin această nouă atitudine artistului militant pentru ceva, artistului care spune adevărul şi atât. Evident că mărturisirea e numai o capcană, deoarece orice discurs de genul celui mai sus menţionat nu poate reţine atenţia fără să basculeze (nu-mi place cuvântul acesta, dar altul la îndemână nu am!) un subtil ceremonial estetic. Aşadar, traseul fiind obligatoriu, trebuie să creionăm în câteva cuvinte, fără a intra prea mult în detalii, spaţiul în care are loc experimentul, pentru că de aici a început, probabil, organizarea proiectului. Cuhnia de la Palatul Mogoşoaia, unde se vor fi ars, în timpurile funcţiunii sale, păduri întregi pentru bucatele domneşti, este tocmai locul nimerit pentru a salva memoria pădurii. Desigur că amintirea pădurilor nu este tocmai departe, mai ales aici, în România, unde acestea sunt măcelărite cu un spor diabolic. Copacul, stâlpul în jurul căruia s-a construit universul uman, ca reper mai întâi şi apoi ca centru al acestei lumi, s-a transformat, iată, la Darie Dup într-un pendul, spânzurând în centrul cuhniei din turnul de aerisire. Acest fragment de trunchi de copac trasează imaginarele vârste, ale copacului care a fost, pe podeaua de cărămidă. Sub puterea implacabilă a gravitaţiei nu mai cresc vârstele vegetale, ci doar ameninţarea că cercurile morţii se vor lărgi tot mai mult. De altfel, despre moarte este vorba în cutiile-colet, în care sunt depuse ramuri de copac placate cu metal, pentru a rămâne mărturie, nu a unei păduri de fier, ci a unei păduri făcute să dureze în haine metalice. Îmi şi imaginez că odată, peste o mie de ani, vreun locuitor al acestei planete, dacă va mai fi cumva vreunul, va primi acasă o astfel de cutie, din anul de graţie 2014, de la Darie Dup. Ce surpriză şi ce mirare ar putea să nască? Să nu ne ducem, însă, până acolo cu gândul şi să rămânem la locul proiectului de acum. În contre-jour, pe peretele opus sarcofagelor, în care zac mumificate ramurile de copaci, sunt cercurile traforate (tot un gest al sacrificării!) pe care pendulul de mai înainte le tot trasează lărgindu-le. Poate că un film al acestei operaţiuni ar fi îmbogăţit proiectul...
Este lesne de înţeles că următorul pas duce spre instalaţia de fotografii, dintr-una din încăperile cuhniei, iar fotografiile preluate de la arhivele Academiei Române – reproduse şi mărite, bineînţeles – povestesc amploarea măcelului asupra pădurilor româneşti, început în perioada interbelică. Regăsim, aici, un întreg dispozitiv pe care doar un antropolog ar putea să-l descrie şi să-l catalogheze. Undeva în munţii Neamţului, garnituri întregi de tren duc oştirile tăietorilor de lemne în inima pădurii, iar altele se întorc cu stârvurile copacilor. Sunt, apoi, barăcile acestor soldaţi, depozite de cherestea organizate ca adevărate labirinturi ale morţii, ca să nu mai vorbim de instrumentele torturii, pornind de la multimilenara secure până la mecanicele ferăstraie de atunci.
Amprenta şcolii bucureştene, unde Darie Dup oficiază ca profesor, se resimte şi în stricta limitare a prezentărilor grafice în alb şi negru, nu atât pentru a ţine pasul cu moda, cât mai ales pentru obţinerea unei sinteze pentru o simplificare a expresiei. Un panoptic, din ultima cămară a cuhniei, este un fel de perete al Judecăţii de Apoi, în mijlocul căruia tronează creanga de fier ce împarte suprafaţa în două şi unde nu există judecător, decât sentimentul nostru că ceva iremediabil se produce. Cutiile-colet, desenate cu cretă pe tabla neagră a panopticului, sunt acum adevărate sicrie, pentru că firele de apă pe care le absoarbe pământul, nu vor mai întoarce niciodată la viaţă mumificatele ramuri, iar ploaia venită din registrul superior, oricât ar fi de alb norul care-o eliberează, nu va mai înfrunzi pădurea. Aici ar fi trebuit să fie capătul final al discursului experimental, numai că Darie Dup supralicitează şi ne scoate în curtea palatului, pentru a primi aerul de primăvară, înviorat de explozia vegetală, pentru parcursul pe care îl avem de făcut, pe un drum al meditaţiei, către sala de la parterul palatului, unde este punctul final al expoziţiei-experiment. Ca şi la intrarea în cuhnie, la ieşire, te întâmpină stiva de dulapuri de lemn îmbrăcaţi în metal plumburiu, marcaţi cu numere, precum o fac pădurarii, cei care declanşează măcelul pădurilor. De data aceasta, stiva de lemne îşi află înţelesul şi locul numai în registrul complicat al proiectului. Fiecare element, în parte, este acum cadavrul unui copac pregătit să fie trimis în groapa comună a amintirii. Darie Dup nu te lasă, însă, să te duci acasă cu gânduri morbide, el resemantizează totul, în sens estetic, întregul demers în ultima încăpere de care aminteam înainte. Panoul imens, care domină pe întregul perete, are trupuri de crengi, în fapt schiţate cu cretă, ce pot reconstitui pădurea de uscături adunate, la un loc, de pe tot câmpul. Pe peretele opus e fotografia color a parcului de la Palatul Mogoşoaia, care aminteşte ea însăşi de intenţia bună a omului care proiectează şi construieşte grădini platoniciene, din care copacul nu este alungat, ci, dimpotrivă, i se păstrează semnul de vitalitate perenă în preajma căruia locul devine spaţiu de meditaţie.
Desigur că întregul efort al artistului este acela de a exprima concis adevăruri complexe ce par că ar putea să-l lase pe autor pe dinafară, livrându-ne ideea unei atitudini, dar, în ultimă instanţă, demonstraţia plastică se încarcă de multiple semnificaţii ce nu pot fi ordonate decât la pas cu o logică atât de personală încât artistul este luat el însuşi în captivitate. Şi poate că aici stă întregul secret al experimentului, fie măcar pentru faptul că Darie Dup impune un fel particular de a releva adevărul.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara