Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Pavel Sanaev - Îngropaţi-mă după plintă! de ---

Scriitorul, scenaristul, regizorul de film şi producătorul rus, Pavel Sanaev (n. 1969) este un nume consacrat al literaturii ruse contemporane. Povestirea sa cu elemente autobiografice Îngropaţi-mă după plintă! a fost publicată în 1996. Fiind ulterior nominalizată la premiul „Bookerul Rus”, aceasta a fost pusă în scenă, ecranizată, tradusă în franceză, germană, italiană, estonă şi finlandeză. Este o carte amuzantă, sinceră şi, totodată, dramatică cu întâmplări din viaţa unui băiat de opt ani, victimă a relaţiilor tensionate dintre mama şi bunicii săi. Saşa Saveliev, supus dragostei tiranice a bunicii incapabile să-şi manifeste sănătos ataşamentul, rezistă în condiţiile unei copilării ruinate şi aspre pe fundalul unor realităţi sovietice. Povestită în maniera unui „realism ironic”, la limita dintre ficţiune şi adevăr biografic, grotescă şi concentrată, cartea, aşa cum mărturiseşte şi autorul, a fost scrisă „pentru a o înţelege şi a o justifica pe bunica”, o bătrână afectată şi ea de turbulenţele destinului. Până astăzi povestea micului Saşa, copilul lipsit de afecţiune şi comunicare, rămâne a fi una dintre cele mai citite şi mai discutate povestiri din literatura rusă actuală.

Mă numesc Saveliev Saşa. Sunt elev în clasa a doua şi stau împreună cu bunica şi bunicul. Mama m-a părăsit de dragul unui pitic sugător de sânge şi m-a pus la gâtul bunicii ca pe o ditamai cruce grea. Aşa şi stau agăţat de la patru ani.
Am hotărât să încep povestirea mea cu o relatare despre scăldat şi, puteţi fi siguri, această relatare va fi una interesantă. Scăldatul la bunica era o procedură însemnată şi vă veţi convinge de asta imediat.

Scăldatul

Totul începea destul de paşnic. Cada, susurând, se umplea cu apa în care plutea termometrul de plastic. În timpul scaldei, coloana lui roşie trebuia să indice 37,5. De ce anume aşa, nu pot spune cu exactitate. Am auzit că la acea temperatură se înmulţeşte foarte bine o algă tropicală, dar eu prea puţin semănam cu o algă şi nici nu aveam de gând să mă înmulţesc. În baie se aduceau un reflector, pe care bunicul trebuia să-l scoată odată ce bunica bătea din palme, şi două scaune care erau acoperite cu prosoape. Unul era destinat bunicii, celălalt... dar să nu anticipăm lucrurile.
Aşadar, cada se umple, iar eu presimt o procedură „veselă”.
– Saşa, intră în cadă! – mă cheamă bunica.
– Vin! – strig eu vioi, scoţând din mers pantalonii tricotaţi din lână sută la sută, dar mă împiedic în ei şi cad jos.
– Ce e, nu te ţin picioarele?
Încerc să mă ridic, dar pantalonii tricotaţi se agaţă de ceva şi cad din nou.
– Cât timp ai să-ţi mai baţi joc de mine, netrebnicule?!
– Eu nu-mi bat joc!
– Mamă-ta mi-a zis odată: „Am să- mi scot pârleala cu el”. Să ştii, mă refer la voi toţi, eu singură am să-mi scot pârleala cu voi toţi. M-ai înţeles?!
Eu înţelegeam foarte vag ce înseamnă „am să-mi scot pârleala” şi, nu ştiu de ce, am decis că bunica mă va îneca în cadă. Gândindu-mă la asta, am fugit la bunicul. Auzind bănuiala mea, bunicul a izbucnit în râs, dar eu totuşi l-am rugat să stea cu ochii în patru. După asta, m-am liniştit şi am mers la baie, fiind convins că, dacă bunica va încerca să mă înece, bunicul se va repezi cu toporaşul pentru carne, nu ştiu de ce am decis că el se va repezi anume cu acel toporaş, şi se va lua de bunica. Apoi el o va telefona pe mama, ea va veni şi îşi va scoate pârleala cu bunica. În timp ce astfel de gânduri îmi umblau razna prin cap, bunica dădea bunicului ultimele indicaţii în privinţa reflectorului. Acesta trebuia scos exact la bătaia ei din palme.
Ultimele pregătiri au luat sfârşit, bunicul este instruit, eu stau culcat în apa a cărei temperatură este de 37,5, iar bunica e aşezată alături şi săpuneşte buretele de baie. Fulgi de spumă plutesc împrejur şi dispar în aburi denşi. În baie este prea cald.
– Hai, dă gâtul încoace.
Am tresărit – dacă va începe să mă sufoce, bunicul, se prea poate, nu va auzi nimic. Dar nu, pur şi simplu mă spală...
Cred că vi se pare straniu de ce nu mă spălam singur. De fapt, un astfel de netrebnic ca mine nu poate face nimic de unul singur. Mamă-sa l-a abandonat pe acest netrebnic, dar netrebnicul se împute întruna şi scăldatul poate să-i agraveze toate bolile lui netrebnice. Astfel explica bunica în timp ce săpunea cu buretele piciorul meu scos din apă.
– Dar de ce e atât de fierbinte apa?
– Cu un grad mai mult decât corpul, ca să nu răceşti.
– Credeam că e o algă.
– Desigur, o algă! Slăbănog, verde... Nu-i un picior, doar o vargă. Bagă-l în apă, până când nu s-a răcit. Dă-mi celălalt... Acum braţele. Mai sus, ce, ţi s-au uscat? Ridică-te, să-ţi spăl cucul.
– Ai grijă!
– Nu te teme, oricum nu-ţi va trebui. Întoarce-te, am să-ţi frec spinarea.
M-am întors şi mi-am sprijinit fruntea de teracotă.
– Nu te rezema cu fruntea! Piatra e rece, se va agrava sinuzita.
– E foarte fierbinte.
– Aşa trebuie.
– De ce nimănui nu-i trebuie, iar mie îmi trebuie? – Puneam des bunicii această întrebare.
– Păi, doar nimeni nu se împute ca tine. Tu deja puţi. Simţi?
Eu nu simţeam.
Dar, iată, sunt curat şi trebuie să ies. Răsuflând uşurat, înţeleg că astăzi bunica nu mă va îneca şi mă dau jos din cadă. Acum veţi afla de ce era nevoie de cel de-al doilea scaun – pe acesta mă ridicam eu. Îmi era interzis să stau pe podea, deoarece un curent de aer rece venea pe sub uşă, ocolind cu viclenie un sul dintr-o plapumă veche pus în calea lui, care-ar fi putut să-mi răcească picioarele. Balansând, încercam să nu cad jos în timp ce bunica mă ştergea. Mai întâi capul. Imediat îl înfăşura în prosop, ca să nu răcească părul umed. Apoi ştergea restul şi eu mă îmbrăcam.
În momentul în care îmi îmbrăcam ştrampii albaştri de lână, care costau scump şi nu se vindeau nicăieri, am simţit că miroase a ars. Un ciorap al ştrampilor îmi ajungea doar până la gleznă. Partea lui cea mai valoroasă, care formează ciorapul, vai, se stingea în ultimele flăcări pe reflector.
– Un netrebnic împuţit şi mizerabil! (Mi s-a părut că bunica a clănţănit din dinţi.) Mamă-ta nu-ţi cumpără nimic! Eu car totul pe picioarele mele bolnave! Trage, îţi voi înfăşura piciorul cu prosopul!
Îmbrăcându-mi ştrampii, mi-am ridicat piciorul ale cărui degete ieşeau din ciorapul ars, şi i l-am oferit bunicii. Ea a început să-l înfăşoare într-un prosop gofrat ce semăna a obială, iar eu, neavând ce face, am început să mă studiez în oglindă. În baie aerul era atât de încins, încât m-am făcut ca un amerindian. Asemănarea era completată de prosopul de pe cap şi de spuma de pe nas. Admirându-l pe amerindian, am uitat că împreună cu bunica aproape că realizăm un număr de circ pe acest scaun instabil, mi-am pierdut echilibrul şi am zburat în cadă.
– Ne-tre-e-b-ni-cu-le!
Pş-şş!! Poc!!
Între timp, bunicul se uita la fotbal. Auzi ceva! Fudul de o ureche, el a desluşit dinspre baie un sunet straniu.
– Trebuie să scot reflectorul! – a decis el şi s-a repezit spre baie.
Se mişca repede şi, în grabă, a apucat reflectorul de partea cea mai fierbinte. A fost nevoit să-l lase jos. Descriind în aer un arc, reflectorul a căzut pe genunchii bunicii. Deoarece credeam că după ce a auzit un plescăit, bunicul s-a aruncat să mă salveze şi, fără succes, şi-a scos pârleala cu bunica, am încercat să explic totul, dar în baie deja se dezlănţuiau stihiile.
– Un ghiţel1 nenorocit, un tătar mizerabil! – striga bunica, scuturând ameninţător din reflector, iar cu cealaltă palmă bătându-şi fusta fumegândă. – Blestemat să fii de cer, de Dumnezeu, de pământ, de păsări, de peşti, de oameni, de mări, de aer! – Era blestemul preferat al bunicii. – Să cadă peste tine toate nenorocirile! Să nu mai vezi nimic în afara răzbunării!
Apoi urma o combinaţie din câteva cuvinte, al căror sens l-am înţeles când am făcut cunoştinţă cu elevul din clasa a cincea Dima Ciugunov.

– Ieşi, netrebnicule!
Încă o combinaţie – de data aceasta la adresa mea.
– Blestemat să fii...
Blestemul preferat.
– Să-ţi termini viaţa la dubă...
O combinaţie.
– Să putrezeşti de viu la spital! Să ţi se usuce: ficatul, rinichii, creierul, inima! Să te mănânce stafilococul auriu!
O combinaţie.
– Dezbracă-te, am să te şterg din nou!!!
O combinaţie nemaiauzită!

Şi iar,
şi iar,
şi iar...


Dimineaţa

– Orice ai zice, pomuşoarele roşii sunt mai bune decât cele negre! – a răsunat un strigăt sălbatic şi eu m-am trezit.
Strigătul era atât de îngrozitor, încât m-am ridicat în capul oaselor şi, mult timp, m-am uitat împrejur cuprins de spaimă, încercând să înţeleg provenienţa lui, până când am priceput că eu strigam în vis. Odată ce m-am dumerit, m-am calmat, m-am îmbrăcat şi am ieşit din dormitor.
– De ce te-ai sculat atât de devreme? – s-a uimit bunica, stând în uşa bucătăriei cu un ceainic de faianţă în mâini.
– M-am trezit.
– Să nu te mai trezeşti niciodată! – Bunica era de-a dreptul supărată. – Spală-te pe mâini, aşază-te şi crapă.
M-am spălat bine pe mâini, săpunindule de două ori şi am început să le şterg cu prosopul de pluş cu iepuraşi. Bunica a trecut pe la baie.
– Spală-te pe mâini încă o dată! Ieri cu acest prosop s-a şters moşneagul ăsta împuţit, iar el are o ciupercă la picior!
M-am spălat pe mâni a doua oară şi m-am convins definitiv că astăzi bunica era prost dispusă. Cauza acestei stări era „moşneagul împuţit”, ceea ce în limba bunicii însemna bunicul meu. Bunicul şedea la bucătărie pe un taburet şi scormonea concentrat cu furculiţa vinegreta2 din legumele cumpărate la piaţă. El a indignat-o pe bunica prin faptul că a găsit ceainicul de faianţă. În urmă cu două săptămâni bunica a făcut în el o infuzie de ierburi pe baza podbalului, l-a pus într-un loc vizibil şi nu l-a mai putut găsi nici până azi – la bucătărie erau atâtea borcane, borcănaşe, cutiuţe şi pachete, încât orice loc vizibil dispărea din vedere odată ce îţi luai mâna de pe obiectul pus acolo. Ceainicul a fost găsit pe frigider înconjurat de trei cutii de ceai, un borcan cu crupe de hrişcă, două pungi cu prune afumate şi un ceas deşteptător din Tula, deasupra clopoţelului căruia au înţepenit pentru întotdeauna nişte urşi-fierari cu ciocane rupte. Bunica a ridicat capacul, a găsit în ceainic în locul unei tizane curative o masă mucegăită şi a început să strige că într-o astfel de masă bunicul a transformat creierul ei strălucit de altădată.
– Eram eminentă, glumeaţă, eram în centrul atenţiei tuturor, – ofta bunica, curăţind mucegaiul din ceainic, – flăcăii mă adorau. „Unde-i Ninca? Ninca va veni?” Mă luau în toate marşurile, la toate întrunirile... L-am întâlnit pe acest tâmpit – pentru ce, Dumnezeule? M-am transformat într-o idioată.
Nerăbdător, am întrebat-o pe bunica când îmi va da dejunul şi am regretat amarnic că am făcut aceasta.
– Un netrebnic împuţit, puturos, blestemat, mizerabil! – a început să urle bunica. – Vei crăpa când ţi se va da! N-avem slugi!
M-am înfipt în taburet şi m-am uitat la bunicul – acesta a scăpat furculiţa jos şi s-a înecat cu vinegreta.
– Moşii rămân fără servitori, – a adăugat bunica şi, deodată, a scăpat ceainicul.
Încet, ceainicului i s-a desprins mânerul. El a zăngănit domol şi tânguitor, de parcă îşi lua rămas bun de la viaţă şi s-a spart în câteva bucăţi. Căpăcelul roşu, ca şi cum ar fi presimţit ce se va întâmpla acum, s-a rostogolit precaut sub frigider şi, probabil, aranjându-se acolo comod, a zornăit satisfăcător. Am invidiat capacul, numindu-l în sinea mea un şmecheraş, şi cu frică am ridicat ochii spre bunica... Aceasta plângea.
Fără a se uita la cioburi, bunica a ieşit încet din bucătărie şi s-a culcat pe pat. Bunicul a mers după ea pentru a o calma, şi eu, cu teamă, i-am urmat exemplul.
– Ce-i cu tine, Nina? – a întrebat bunicul cu o voce dulce.
– Într-adevăr, buno, ce, nu mai ai alte ceainice? Îţi vom cumpăra unul nou, unul şi mai bun, – o calmam eu pe bunica.
– Plecaţi. Lăsaţi-mă să mor în pace.
– Nina, ce-i cu tine! – a zis bunicul şi a pomenit-o pe mama bunicii. – Din cauza unui ceainic... Zău aşa?
– Lasă-mă în pace, Senecika... Lasă, eu nu te bat la cap... Viaţa mea e distrusă, n-are nicio legătură ceainicul cu asta... Mergi. Cumpără ziarul de azi. Saşa, du-te şi pune-ţi terci... Nu-i nimic! – Vocea bunicii a început dintr-odată să capete putere.
– Nimic! – Acum vocea i-a revenit de tot, şi eu m-am dat înapoi.
– Soarta o să vă strivească la fel ca pe acest ceainic. O să vă plângeţi în pumni cu toţii.
Am bâiguit că nu noi, eu şi cu bunicul am stricat ceainicul şi am privit înapoi în căutarea unei susţineri. Dar bunicul, la timp, a şters-o după ziar.
– Gura! – a urlat bunica. – Voi mi-aţi spurcat creierul, bolnavul, bietul meu creier! Din cauza voastră nu ţin minte nimic, nu pot găsi nimic, nam spor la nimic! Nu se poate zi şi noapte să-i spurci omului creierii!
Aruncând asemenea cuvinte, bunica s-a sculat din pat şi a pornit spre bucătărie. N-am riscat să merg după ea şi am vrut să rămân în cameră, dar strigătul ameninţător şi promisiunea de a face din mine doi, dacă nu mă voi apropia îndată, m-au făcut să mă supun. În drum spre bucătărie mă gândeam că n-ar fi rău să se facă din mine doi. Unul din mine ar putea atunci să se odihnească de gura bunicii, după care s-ar schimba cu locul. Dar, din păcate, ceea ce este imposibil rămâne irealizabil, şi, dintr-o visare himerică, m-am întors din nou la realitate.
Când am revenit la locul dispariţiei tragice a ceainicului, bunica deja strânsese cioburile în făraş şi le-a aruncat în ghena de gunoi. Apoi s-a spălat pe mâini şi a început să răzuiască în farfurie merele cumpărate la piaţă pe care trebuia să le mănânc în fiecare dimineaţă. Abia acum s-a întors bunicul cu ziarul. L-am privit ca pe un dezertor.
Bunica răzuia merele cu îndârjire, obrajii i s-au îmbujorat ca la patinoar, bunicul a privit-o şi nu-şi mai putu lua ochii de la ea.
– Vezi cum se străduieşte bunică- ta? Nu pentru oricine, pentru tine, prostule, – a zis el şi iarăşi nu-şi mai putu lua ochii de la bunica.
– Ce te holbezi? – s-a sfiit bunica, de parcă ar fi fost o elevă de gimnaziu la prima întâlnire.
– Aşa, nimic... – a oftat bunicul şi şi-a trecut privirea la geamul murdar pe suprafaţa căruia se târa o muscă în căutarea hranei.
– Ia. – Bunica a pus în faţa mea o farfurie de mere răzuite. Atunci când ieşeau de sub răzătoare acestea arătau ca un apetisant tercişor verde deschis, dar îndată îşi schimbau culoarea în cafeniu şi deveneau destul de dezgustătoare.
– De ce trebuie să mănânc în fiecare zi aceste mere? – am întrebat eu.
Bunicul şi-a luat ochii de pe muscă şi mi-a răspuns:
– Cum altfel, prostule. Trebuie. Îţi spală toxinele.
– Ce fel de toxine? – nu am înţeles eu.
– Tot felul. Trebuie să spui mulţumesc că ţi se dă asta.
– Dar pentru ce să le răzuieşti?
– Ce naiba! Fiindcă tu nu mesteci defel! – a exclamat bunica. – Înghiţi aşa nişte bucăţi, încât nimic nu se asimilează! Ah, Senecika, despre ce mai vorbeşti, ăsta-i doar un astfel de rahat nerecunoscător! Cât efort se depune şi măcar de nu şi-ar bate joc aşa... Of, omoară acea muscă, mă calcă pe nervi!
Bunicul a făcut sul ziarul abia cumpărat şi a plesnit musca cu exactitate. Aceasta a căzut pe pervaz şi a ridicat lăbuţele sus drept povaţă că aşa se va întâmpla cu oricine care o va călca pe bunica pe nervi.
– Eh, Nina, dar „Spartak” ieri a pierdut, – a zis dintr-odată bunicul, uitându-se în ziarul cu care o clipă în urmă a ucis musca.
– Mă doare-n cot de „Spartak”-ul tău şi de faptul că el a pierdut! Să crape toţi şi tu împreună cu ei.
Privirea bunicii a căzut pe podea unde mai rămăseseră fărâme de faianţă de la ceainicul spart, şi dispoziţia ei din nou s-a stricat.
– Luaţi şi crăpaţi!
Ea a pus pe masă terci de hrişcă şi pârjoale pe aburi cu pesmeţi. Pe aburi – deoarece tot ce este prăjit înseamnă otravă pe care o poate mânca orice stricată de pe stradă care vrea să se distrugă. Şi cu pesmeţi – pentru că pâinea conţine drojdii care duce la fermentaţie în organism.
Bolborosind ceva despre „Spartak”, bunicul şi-a băgat nasul în farfurie, iar eu cu mâhnire mă uitam la pârjoalele care mă plictiseau şi la panzynormul verde pe care trebuia să-l iau în fiecare dimineaţă.
– Ţi-ai luat panzynormul?
Eu m-am săturat de-a binelea de panzynorm şi, spunând „da, mi-am luat”, am încercat să-l bag sub săculeţul cu făină care stătea pe masă, fără să observ că bunica stătea în spatele meu.
– Ne-etrebnicule... Moşneagul bolnav merge şi ţi le caută ca tu s-o duci măcar cumva, iar tu le iroseşti! Să ai măcar respect! Aşa se comportă oamenii cumsecade? Cum nu ţi-i milă de bătrânul bolnav?
„Bătrânul bolnav” a zis pătrunzător:
– Da, – şi iarăşi şi-a coborât privirea la pârjoala lui.
– Iarăşi tu cu acest „da” şi „da”! Am crescut deja pe o netrebnică, acum îl cărăm în spinare pe celălalt. – Prin prima netrebnică bunica o avea în vederea pe mama mea. – Toată viaţa ai repetat acest „da” şi ai plecat mereu să hoinăreşti. Senecika, hai să facem asta, hai aceea. „Da... Las’că pe urmă...” Pe urmă – la toate rugăminţile, aceleaşi cuvinte!
Privind în farfurie, bunicul mesteca concentrat pârjoala.
– Nu-i nimic... Gorki spunea că lovitura sorţii vine pe neaşteptate. Îţi va veni şi ţie răsplata. Trădarea nu rămâne nepedepsită. Cel mai mare păcat este trădarea... Să-mi aduci azi varză, voi pregăti şci-ul3. Să mergi la „Darurile naturii”, să nu cumperi de la „Komsomoleţ”. Acolo e varză să-ţi hrăneşti porcii, dar eu trebuie să- i fac copilului şci-ul, nu numai ţie, un vier ce eşti. Te duci?
– Da.
– Ştiu eu acest „da” al tău...
Am mâncat terciul până la urmă, am mulţumit bunicii şi m-am sculat de la masă.
– Măcar să zică mulţumesc! – am auzit eu din urmă.

Înainte să trec la următoarea mea povestire aş vrea să vin cu unele explicaţii. Sunt convins, se vor găsi unii care vor zice: „Nu poate o bunică să strige şi să înjure în halul ăsta! Aşa ceva nu există! Poate că mai înjura şi ea, dar nu atât de aspru şi atât de des!” Credeţi-mă, chiar dacă şi pare neverosimil, bunica mea înjura exact aşa cum am scris. Pot să pară înjurăturile ei exagerate sau de prisos, dar eu le-am auzit exact aşa, le-am auzit în fiecare zi şi aproape în fiecare oră. Aş fi putut să le las în această povestire de două ori mai puţine, dar atunci nu mi-aş fi recunoscut în aceste pagini viaţa mea, aşa cum un locuitor al deşertului n-ar fi recunoscut dunele cu care s-a obişnuit ochiul lui dacă din ele brusc ar dispărea jumătate din nisip. Şi aşa scot din expresiile bunicii tot ce de obicei nu se publică. Mama amicului meu i-a interzis să comunice cu mine după ce am zis cum bunica m-a numit pentru un pachet de chefir răsturnat pe masă, iar elevul din clasa a cincea Dima Ciugunov mult timp îmi explica de ce combinaţiile bunicii nu trebuie să le pronunţi în faţa maturilor. Pe Dima, apropo, eu l-am învăţat multe din expresiile bunicii, şi cel mai mult îi plăcea scurtul „tâţpizdâţ” care se folosea drept răspuns la orice rugăminte care trebuie să fie respinsă. Sper ca acum să mă credeţi că n-am exagerat cu nimic în ceea ce priveşte vorbele bunicii şi să înţelegeţi că numărul înjurăturilor nu este legat de faptul că nu aş avea simţul măsurii, ci de dorinţa de a-mi arăta cât mai exact viaţa. Şi dacă-i pe-aşa, următoarea povestire se numeşte...


Prezentare şi traducere din rusă de Ivan Pilchin

_____________
1 Îmi plăcea foarte mult cuvântul respectiv, dar mult timp nu ştiam ce înseamnă acesta. Apoi bunica mi-a explicat că în Ucraina „ghiţel” era un nume pentru hingherii care prindeau câini vagabonzi folosind cârlige lungi.
2 Vinegretă – salată preparată din legume (cartofi, sfeclă, morcov, ceapă şi castraveţi muraţi) (n. tr.).
3 Şci – supă tradiţională rusească, preparată de obicei din varză sau spanac (n. tr.).

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara