Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Pavel Chihaia 95 - Istoria ca reconstituire intelectuală de Ovidiu Pecican

În istoriografia contemporană a României conexiunea dintre studiul trecutului și activitatea de teren s-a făcut, întâi și întâi – cum era firesc, de altfel –, în câmpul cercetărilor dedicate antichității. Iscodirea istoriei dacilor, socotiți strămoșii direcți – alături de romani – ai românilor (mai cu seamă după publicarea de către B. P. Hasdeu a studiului Perit-au dacii?, în 1860), în legătură cu care izvoarele scrise păstrate sunt prea puține, a făcut obligatorie explorarea celorlalte urme rămase de pe urma acestei civilizații, drept care „terenul” a devenit, în știința românească, anterior oricărei alte abordări științifice, apanajul arheologiei, fie și practicată de amatori (diletanți științific, precum Cezar Bolliac sau simpli căutători de comori, lipsiți de orice pregătire). Desigur, existau și abordările specifice domeniului de interes cadastral, cu consecințe juridice, dar acestea nu se legau direct, deocamdată, de cunoașterea trecutului în interesul științei, ci aveau drept scop rezultate practice, ținând de posesia juridic omologabilă a pământului.
Cel care pare să fi făcut joncțiunea între cele două sfere de interes a fost, în perioada interbelică, Henri H. Stahl. Student al lui Nicolae Iorga, dar și al sociologului – creator de școală – Dimitrie Gusti, Stahl a îmbinat pasiunea lui pentru înțelegerea trecutului românesc cu șansa de a-l explora pe acesta nu numai pe baza surselor de arhivăși a teoriilor științifice, ci și printr-o cunoaștere nemijlocită a mediului sătesc românesc și a tradiției vii pe care acesta o înmagazina.
În cadrul cercetărilor de echipă coordonate de D. Gusti, în organizarea cărora lui H. H. Stahl i-a revenit un loc important, de „adjunct” informal, se practica abordarea interdisciplinară, luminarea chestiunilor cercetate din punctele de vedere conjugate, intersectate, ale mai multor discipline științifice. Procedura a dat rezultate substanțiale și a fost omologată pe tărâm sociologic. Dar, deși H. H. Stahl s-a considerat mereu un sociolog, metoda lui – pe care o numește sociologie istorică, întrucât explorează trecutul pe baza investigării prezentului cu metode sociologice – a adus servicii și istoriografiei, lăsând un exemplu pentru mai târziu.
Cu sau fără legătură cu practicile lui H. H. Stahl, al cărui nume dobândise o legitimă autoritate în anii postbelici, și care – datorită vederilor lui de stânga, încă din perioada ilegalității comunismului românesc – beneficia în anii 1960 de statutul și de profilul unei adevărate personalități de valoare (cele trei volume ale lucrării lui fundamentale, Contribuții la studiul satelor devălmașe românești au apărut între 1958 și 1965, consacrândul definitiv), Pavel Chihaia a aplicat, la rândul lui, atât tehnica deplasării pe teren, cât și pe cea a abordărilor interdisciplinare. Deși obiectele sale de studiu vizau reședințele princiare, monumentele ecleziastice (mănăstiri și biserici) și viața aristocrației medievale și timpuriu moderne românești, și nicidecum instituțiile, modul de viață și creațiile populare, ale straturilor sociale de la baza piramidei societății medievale, nici Pavel Chihaia nu a ezitat să meargă la obiectivele pe care le studia, evaluândule nu doar prin intermediari scriși și prin reproduceri fotografice, ci prin deplasare proprie la fața locului (perieghezăși observare directă) și chiar prin chestionarea oamenilor din părțile acelea. Asemenea convorbiri cu localnicii au avut loc atât în Curtea de Argeș, în legătură cu descifrarea istoriei Bisericii Botușari, cât și în Câmpulung, în Târgoviște și la Cetățeni, în legătură cu monumentele dintr-un loc și cu ruinele dintr-altul, cu cartierele de mare vechime și ocupațiile celor care le locuiau. În martie 1973, când a pornit la descoperirea peșterilor buzoiene locuite de monahi în vechime, identificarea drumului către obiectiv și a complexului rupestru însuși s-au făcut cu ajutorul sătenilor. Dacă H. H. Stahl a fost un sociolog cu preocupări de istorie socială, Pavel Chihaia a fost deci un istoric cu abordări metodologice care aveau atingere cu munca sociologilor și cu cea a antropologilor sociali și politici, cu perspectiva antropologiei culturale aplicate elitelor.
Metoda, în cazul istoricului, avea, totuși, cu certitudine, motivații proprii, ținând de personalitatea și de resorturile lui intime. „Părăsind, cu ani în urmăși cu regrete, literatura, am încercat ca, întrun proces firesc de compensație, să destăinuim, dincolo de analizele științifice și de treptele argumentelor, implicarea noastră sentimentală” (Pavel Chihaia, Opera omnia. IX: Căutări în orizontul timpului, Constanța, Ed. Ex Ponto, 2010, p. 3). Nevoia de a face să fuzioneze participarea afectivă cu argumentarea științifică, într-un proces continuu de recuperare din mers a integrității interioare a persoanei proprii și de fugă de alienare este înțeleasăși explicată de autor ca derivând firesc dintr-o nevoie psihologică de compensare a acelui tip de trăire și de afirmare de sine care s-ar fi împlinit cel mai bine în câmpul artei literare.
Pavel Chihaia este atât de convins de justețea acestei atitudini – adevărat program submers al activității lui de istoric –, încât el adaugă: „Adesea am avut intenția să mărturisim, într-un jurnal-roman, împletirea vieții cu cercetarea în domeniul istoriei artei, dar împrejurările nu ne-au îngăduit să notăm decât aceste eseuri” (ibidem, p. 3). Deși regretând că proiectul recuperării și al afirmării depline a acestui mod de a-și înțelege și exemplifica propria atitudine ca istoric nu s-a împlinit, în cele din urmă, cititorul nu se poate decât bucura că parte din capitolele Căutărilor conține tocmai acest tip de reconstituire, care evidențiază o așezare în câmpul științei atât de contrară atitudinii recomandate de pozitivism, de pragmatism și de curentele de gândire înrudite cu acestea sau descinzând din ele. Recomandarea standard din știința postromantică a secolului al XIX-lea și din întreg secolul al XX-lea vizează tocmai dezimplicarea, distanțarea, „răceala științifică”, știința fiind adeseori confundată cu o căutare asiduăși cât mai riguroasă a neutralității reconstituirii. Cu tot caracterul empatic al atitudinii lui Pavel Chihaia, cercetările lui nu sunt însă prejudiciate de vreun parti-pris care să altereze estimarea onestă a situațiilor, conjuncturilor, evenimentelor ori a personajelor istorice discutate.
Pavel Chihaia amintește și unele dintre circumstanțele expedițiilor lui pe teren, coincidente cu cele ale membrilor Școlii gustiene, chiar dacă dintr-un pur instinct sau din simpla coincidență dintre două perspective favorabile contactului cu viața oamenilor „simpli”, ai straturilor populare ale societății românești: „Când porneam în cercetările mele medievale prin țară, preferam casele simple, țărănești, împodobite cu zestrea celor care o locuiau, camerelor neutre de hotel” (ibidem, p. 27). În cazul lui Pavel Chihaia, care studia elitele social-politice și artistice, și nu comunitățile sătești libere, precum H. H. Stahl sau colegii lui de expediții sociologice rurale din anii interbelici, faptul pare să contrazică interesul lui pentru nivelurile sociale suprapuse, înalte. El are însă, fără îndoială, legătură cu experiențele de viață din copilărie și din tinerețe, când cercetătorul își dusese existența în condiții asemănătoare, chiar dacă prin cartiere urbane mărginașe, și nu direct prin sate. Oamenii simpli și fără pretenții i-au rămas apropiați lui Pavel Chihaia și după ce, depășind precaritatea epocii staliniste, istoricul nu a mai lucrat cot la cot cu aceștia diferite munci improvizate.
Această abordare metodologică a avut un impact semnificativ asupra cercetărilor lui, ajutându-l – la început printr-o întâmplare – să descopere, în curtea unui muzeu, cele două steme în piatră cu rol de revelator în înțelegerea mentalităților politice, religioase și militare din vremea lui Vlad Dracul și, respectiv, a lui Neagoe Basarab. Iscodirea concretă, la fața locului, a fostelor reședințe voievodale de la Câmpulung Muscel și, respectiv, Curtea de Argeș a fost, la rândul ei, aducătoare de observații prețioase referitoare la așezarea în spațiu a anumitor obiective, precum mitropolia Țării Românești, biserici și anexe monastice, inclusiv curți princiare. Aceste descinderi, excursii științifice sau deplasări la obiectivele istorice studiate s-au repetat, în anii 1960-1978, dobândind caracterul unor proceduri științifice repetitive, premeditate, soldate cu aporturi (fotografii la fața locului). Cea mai importantă dintre expedițiile cu caracter istoric a fost însă, în activitatea lui Pavel Chihaia, cea care a condus la descoperirea – sau, dacă se preferă, redescoperirea (după precedentul Al. Odobescu și Henri Trenck) (ibidem, p. 19: „În sinea mea am considerat descoperirea bisericuțelor rupestre din Munții Buzăului o ispravă proprie, de o importanță arheologică deosebită, dar oare a fost meritul meu?”) – a complexului mănăstiresc din Munții Buzăului, mic „Athos” al Țării Românești în Evul Mediu și în epoca timpuriu modernă.
Într-o epocă în care medievistica românească își trimitea pe teren mai cu seamă istoricii artei – Sorin Ullea și Maria Ana Musicescu se deplasau pe la mănăstirile din Moldova, Vasile Drăguț în locașuri de cult din toate părțile țării –, iar arheologia medievală nu se impusese încă decât prin unele contribuții (precum cele din Maramureșși din Țara Hațegului ale lui Radu Popa). S-au păstrat în colecția familiei fotografii din timpul unor asemenea deplasări ale lui Pavel Chihaia. Una îl prezintă alături de colegul său, Emil Lăzărescu, alta – împreună cu soția și cu Petre Năsturel. Sunt și fotografii ale lui Pavel Chihaia la Nucet (Cozia Veche), împreună cu preotul – viitor stareț – Gamaliil Vaida, în 1960, sau la Mănăstirea Snagov, în 1975, alături de altcineva (un personaj cu barbă, probabil tot un monah de-al locului, rămas însă neidentificat, după atâția ani). Mai existăși o poză din 1975, de la Mănăstirea Cozia, unde istoricul apare împreună cu soția, cu reportera Elena Perdichi și cu echipa de tehnicieni de la televiziune. Ce rămâne important, dincolo de ocazii și de numele celor care îl anturează, este însăși prezența acolo, pe teren, în preajma monumentelor studiate sau în drum spre ele. Frecvența și varietatea mărturiilor fotografice mărturisesc împreună constanța preocupării studiosului de a fi în proximitatea mărturiilor trecutului, in medias res, dorința lui de a-și întemeia descoperirile pe o probare a lor la fața locului. Asemenea fervoare profesională, care este, în același timp, și un fel de a ajunge la rezultate cât mai viabile sau de a le verifica pe cele formulate pe baza izvoarelor scrise ori imagologice, rămâne, încăși astăzi, în cazul multor cercetători, destul de rară. Ea a fost una dintre metodele care au condus către sporirea credibilității soluțiilor date de Pavel Chihaia la unele dintre chestiunile explorate, asigurându-i racordul cu realitățile supraviețuitoare și cu cele, mai complete, ale trecutului studiat; făcând, până la urmă, joncțiunea între istoria înțeleasă ca reconstituire intelectualăși istoria-realitate.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara