Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Paul Gherasim a împlinit 80 de ani! de George Radu


Mă cunosc cu Paul Gherasim de pe la sfârşitul anilor '40 ai veacului XX şi am rămas cu el într-o relaţie continuă de care - profesional vorbind - am profitat cu folos.

Personalitate complexă, contradictorie, persuasivă, voluntară şi adesea coercitivă, prin excelenţă om de bun gust, de rafinament şi de surprinzătoare putere de asociaţie capabilă să atingă zone de comparaţie de nimeni explorate până la el şi soldate cu rezultate de o uimitoare acuitate şi relevanţă, Paul Gherasim doar cu greu poate fi cuprins în totalitatea virtuţilor sale. Dispunând de o cultură vizuală foarte bogată, deschis exerciţiilor experimentale dar păstrând necontenit o măsură raţională, echilibrat cumpănitoare, de natură să opereze o sinteză între figurativ şi abstract, mereu sugestivă şi marcată de o amprentă personală, el şi-a câştigat o autoritate incontestabilă, ilustrată printr-o seamă de acţiuni, uneori de foarte vastă cuprindere, urmate de consecinţe benefice.

Profund subiectiv, ca orice creator, încrezător în sine dincolo de şi numai o slab afişată reţinere, mai curând aparentă şi circumstanţială decât născută din convingere, Paul Gherasim rămâne un personaj secret, pătruns de mister. Se mişcă fără zgomot, deplasându-se cu discreţie şi manifestând o prudenţă mascată de intensitatea iniţiativelor şi proiectelor cărora li se dedică, dovedindu-se capabil să devină un combatant energic. Nu este totuşi un luptător consecvent în slujba cauzelor drepte; instinctiv, preferă să se abţină decât să rişte, înclinat să deranjeze cât mai puţin şi să nu se pronunţe. Iar când se pronunţă, nu o face mai niciodată în scris, ci verbal. Opiniile sale circulă, fără să lase o mărturie concretă. Nu pot fi captate documentar şi invocate ca argument. Asta, acolo unde e vorba de un proces eminamente conflictual, în care domină răul, minciuna, spiritul distructiv. Confruntat cu o luare de atitudine, acordă prioritate împăciuirii necondiţionate, retragerii în tăcere.

Toate acestea merg mână în mână cu o extraordinară sensibilitate, cu o dragoste sinceră pentru frumos, cu o cucernicie care nu se reduce la aparenţe, fiind însoţită de fapte concrete, de natură să-i ceară nu o dată lepădarea de sine. Exemplul cel mai convingător îl oferă devoţiunea cu care i se consacră Bisericii Stavropoleos, căreia îi dăruieşte zi de zi un sprijin neprecupeţit, tradus în acţiuni de tot felul menite să-i sporească belşugul zestrei spirituale (şi nu numai!), de la obiecte de cult până la opere de artă plastică, de la documente şi cărţi până la înscrisuri străvechi şi multe altele încă, Paul Gherasim secondându-l pe părintele Justin Marchiş în ceea ce acesta şi-a propus să realizeze întru gloria sfântului lăcaş, monument unic în felul său, bijuterie arhitecturală de prim ordin a vechilor şi noilor Bucureşti, ba chiar în însemnată măsură a întregii Românii.

Credincios originii sale sucevene modeste, pe care nu şi-a renegat-o niciodată, sărbătoritul de astăzi este un mare iubitor al ţăranului român, pentru care are un cult ce depăşeşte realitatea zilelor noastre, hrănindu-se substanţial din trecut. Din acest punct de vedere, tot ce înseamnă tradiţie şi respect pentru ea se înscrie afectiv în orbita lui sufletească, fără a aluneca însă în tradiţionalism. Dacă ar fi să-l apropiu, sub raportul afinităţii şi al celor cu care ar constitui o familie, de un pictor contemporan străin, acela e italianul Giorgio Morandi (Bolognia, 1890-1964, autor îndeosebi de austere naturi moarte, puternic creatoare de atmosferă şi puritate expresivă, aliate cu simplitatea şi eleganţa, dominate de tonalităţi în surdină şi de un colorit sobru, împănat de griuri). Nici o mirare aşadar de preţuirea trainică ce i-o manifestă lui Andreescu.

Artist înainte de toate - la care factorul contemplativ joacă în repetate rânduri un rol de frunte - îl vedem că în faţa modelului din natură apelează mai puţin la ştiinţă cât optează pentru intuiţie, pentru ceea ce îi dictează percepţiile sensibile; uneori acestea îl trădează pentru că nu sunt controlate cu o rigoare ştiinţifică. De aceea ne-am ciocnit adesea pe terenul expertizei, domeniu care nu se poate dispensa de aportul ştiinţei, deşi operează în egală măsură cu cel al intuiţiei. Intuiţia poate fi însă înşelătoare dacă sfidezi aportul lecturii demne de credit. Intuiţie şi cunoaştere trebuie să alcătuiască un corolar, lege de care eroul nostru refuză prea des să ţină seama.

Am socotit că la împlinirea vârstei patriarhale de 80 de ani pot să-i aduc lui Paul Gherasim un omagiu evitând stilul encomiastic, banalul panegiric de circumstanţă, tocmai pentru că dimensiunea valorică a celui în cauză nu numai că suportă o portretizare neidealizată, ba dimpotrivă, iese cu câştig din ea, întrucât nu oricine e vrednic să înfrunte adevărul, chiar dacă acest adevăr comportă, cum e şi firesc, un coeficient de relativitate. Am considerat însă că ea poate fi cât de cât contracarată prin evocarea unui moment dintre cele mai semnificative ale evoluţiei lui Paul Gherasim şi anume cel care defineşte începuturile binecunoscutului său demers serial intitulat ,Prolog", ,Prolog 1. (Flori de măr" fiind dătător de măsură pentru întregul itinerariu parcurs de-a lungul a două decenii, indiferent de componenţele individuale ce-au intervenit ulterior, unele doar sporadic, altele permanent. Ceea ce am scris atunci, în 1986, n-a apucat să fie publicat dat fiind că expoziţia s-a închis între timp, exemplificările mele rămânând deposedate de obiectul lor concret. Scurgerea vremii a permis însă să evoc, fără riscul unei pierderi de interes, substanţa manifestării de odinioară, prezentând-o într-o altă lumină.

La Bucureşti - scriam eu - a avut loc la răscrucea anilor (ultima săptămână a lui 1985, primele două ale lui 1986) o expoziţie care a intrigat, prin mesajul ei nereceptat, receptat greşit, sau receptat numai în parte: Prolog 1 (,Flori de măr"). Din rândul celor cinci expozanţi, Paul Gherasim, Cristian Paraschiv, Horea Paştina, Mihai Sîrbulescu şi Constantin Flondor, numai primii patru s-au dovedit de fapt subordonaţi unitar unei tendinţe comune: aceea de a-şi aşeza şevaletul în faţa motivului din natură, spre a-l picta cu o sinceritate atât de obiectivă şi cu o devoţiune atât de totală, încât să echivaleze cu uitarea de sine, o uitare ,smerită" până la despersonalizare.

Horia Bernea, păşind pragul expoziţiei, s-a întâlnit cu Paul Gherasim în capul scărilor (se aflau la Căminul Artei) şi privirea căzându-i pe primul tablou care o întâmpinase, a exclamat: ,Admirabilă lucrarea asta a ta, îmi place!" După o scurtă clipă de stupoare, încurcat, Gherasim i-a replicat: ,Dar nu e a mea, e a lui Paraschiv!" La care Bernea, înaintând cu un pas, îşi pironi privirea asupra unei alte pânze: ,E într-adevăr în formă Paraschiv, şi tabloul acesta îmi place!" A urmat o pauză de fracţiunea unei secunde: ,Nu e de Paraschiv, e de Mihai Sîrbulescu" preciză Gherasim, iremediabil descumpănit în faţa acestui qui-pro-quo plastic cu totul neaşteptat (nu e vorba de o anecdotă; faptul s-a petrecut întocmai: mi l-a relatat chiar Bernea).

Expoziţia a stârnit nedumerire. Nu în presă, unde subiectul în esenţă a fost ocolit, ca un rău despre care e mai elegant şi mai colegial să nu se vorbească, ci în aparté-urile din culisele vieţii culturale, unde dezaprobarea cea mai categorică a avut de înfruntat aderenţe manifestate cu un entuziasm întrucâtva timid, pentru că e mai uşor să conceptualizezi dezacordul raţional decât acordul sensibil, deşi, în cazul de faţă, ambele sintagme îşi pot împrumuta cu aceeaşi dezinvoltură, printr-un schimb reciproc, unul din termeni.

În fond, despre ce este vorba? Despre o reîntoarcere ,experimentală" la natură, care a apărut fără voie ca ostentativă şi neconcludentă, dată fiind ,impertinenţa" de a împinge ,umilitatea" până la confuzia dintre viziuni. Am spus ,viziuni", iar nu ,sensibilităţi". Cuvântul ,experiment" nu e nici el potrivit, pentru că de fapt e vorba de o experienţă dublată de o anumită trăire în faţa naturii, ceea ce e cu totul altceva. Merii înfloriţi din livada Tescanilor au servit ca punct de întâlnire, pentru a pune în dezbatere, cu discreţia intimităţii, fiind vorba de o problemă comună şi în acelaşi timp personală (paradoxul e numai aparent!), în fond o atitudine veche, de un secol şi jumătate, care în toată această vreme s-a consumat până la mistuire, trecând prin numeroasele ipostaze a ceea ce cu un termen generic s-a numit pictură de plein-air. Nu! Cei patru artişti nu şi-au propus să vină cu ceva nou! Nu asta a fost în intenţia lor! Ei nu şi-au propus nici o competiţie, şi n-au vrut nici să-şi demonstreze personalitatea! Motiv pentru care, s-ar părea, că nimeni n-a mai înţeles nimic... Sau poate, cine ştie, indirect, unii s-au simţit vizaţi.

Ar fi trebuit observat totuşi că, din punct de vedere pictural, atât în ce priveşte gradul de fineţe al sensibilităţii cât şi calitatea mijloacelor de execuţie, în detaliu ca şi în ansamblu, expoziţia a fost de o ţinută admirabilă. ,Banalitatea" ei a avut o strălucire, asociind suavităţilor florale şi vibraţiei vegetale o certă notă de distincţie a expresiei. Numai cine n-a privit cu atenţie lucrările expuse, pentru a le cerceta ,seriozitatea" execuţiei picturale, demersul sever şi prob al penelului în circumscrierea unei teme al cărei iz primăvăratic reuşea să evite dulcegăria printr-un tonus de indeniabilă vitalitate - dar reţinută, cu izbucniri solare iscusit temperate de intervenţia surdă a griurilor - a putut rămâne cu impresia unei lipse de vlagă aliate cu (nomina odiosa!) Kitsch-ul! N-avem ce-i face, suntem confruntaţi tot mai mult cu energiile disimulate ale unui imperiu de reacţii ,snoabe", aşa vor timpurile, aşa vrea moda! Cum să trezească adeziune o expoziţie ai cărei participanţi nu-şi propun să iasă în evidenţă, nu vor să fie cu tot dinadinsul originali, ci numai să interpreteze cinstit, fără nici o emfază spectaculoasă, ceea ce văd în faţa ochilor?!

De altfel, în prefaţa catalogului, Andrei Pleşu arăta foarte bine: ,într-un templu, într-un palat, sau într-o pădure te poţi rătăci. Dar de piderdut nu te poţi pierde cu totul decât în penumbrele unei interiorităţi solitare, incapabilă să-şi mai înţeleagă centrul. Acest risc a stat dinaintea artistului modern din clipa în care s-a hotărât să se închidă în sine. Iar curajul său a fost pe măsura riscului... Lucrurile nu se pot însă încheia aici: dovadă expoziţia aceasta, în care câţiva pictori simt nevoia uitării de sine, a eliberării de ,autoportret", în ,golul" astfel produs, îşi face loc iarăşi alteritatea. Deocamdată sub trăsăturile discrete ale alterităţii proxime: natura. Dar alteritatea are trepte nenumărate: la un moment dat - ajungând în punctul maximei îndepărtări de sinele individual - ea devine nu un simplu ,altceva", ci ,cu totul altceva", acel ganz andere care nu se opune, simetric, sinelui, ci îl transfigurează. Vor ajunge artiştii aceştia până la un astfel de capăt al drumului? Vor parcurge oare ŕ rebours istoria artei? Să nu ne grăbim cu pronosticuri solemne. Să nu ratăm farmecul florilor de măr, anticipând bogăţia statistică a merelor coapte".

Unii (din păcate nu mă pot referi decât tot la vorbe rostite la colţul mesei sau între două pahare, la ceremonii inaugurale) s-au grăbit totuşi să tragă, prematur, concluzii, pronunţând cuvântul ,retro" şi lăsând să se înţeleagă că reîntoarcerea aceasta spre natură ar fi chiar mai mult decât un neo-naturism, frizând de-a dreptul o abdicare în faţa naturii, cu alte cuvinte (de ce nu i-am spune pe nume?) un naturalism.

Retro? Cuvântul l-am mai auzit rostit la noi cândva, aplicat cu un ,hodoronc-tronc" plin de o ieftină persiflare şi venin expoziţiei lui Ştefan Rîmniceanu din octombrie a anului ce s-a scurs. ,Retro" nu semnifică în fond nimic pe scara valorică. îţi poţi întoarce faţa spre trecut cu folos sau cu pagubă. Atâta tot. în sine, nu e nimic reprobabil. Şi ce a fost Renaşterea dacă nu un colosal ,retro"? Sau ce să spunem despre Ingres?

Naturalism? Dacă eticheta s-ar potrivi cu adevărat, totul s-ar rezolva fără nici o dificultate, compromiterea ar fi incontestabilă şi discuţia ar muri înainte de a se naşte... Dar nu e vorba de naturalism, pentru că interpretarea e evidentă, numai că tăcută şi ,cuminte" în raport cu firile obişnuite să reacţioneze doar atunci când nervii sunt puternic excitaţi. S-a uitat de atâta vreme că poate să existe o problemă a culorii şi tonului local şi un exerciţiu care să predispună la a-l subordona mai disciplinat simţirii interpretative, încât ceea ce este în fond o reîntoarcere, cu tendinţe cognitive, la un principiu poate excesiv abandonat (inovaţia mocneşte întotdeauna în cenuşa tradiţiei), apare în ochii multora ca un act de desuetudine. Dar oare un act de aparentă desuetudine nu poate purta în el tocmai germenul viitoarei sale anulări, constituind un prim prolog dintr-o succesiune care tinde spre un concret încă necristalizat? Căci dacă nu ne-am afla în prezenţa unor artişti care ne-au dovedit, cu alte prilejuri, că au fiecare o personalitate bine definită şi o expresie calitativă fără echivoc, am putea bănui, într-adevăr, că demersul lor e întruchiparea unui impas, imaginea virtuoză a unei crize. Dar o asemenea concluzie nu are premise consistente, răspunsul trebuie căutat realmente în altă parte.

S-ar putea desigur să greşesc şi să fiu victima unui proces simpatetic născut de imaginea preconcepută pe care o am despre expozanţi; respectul nu e întotdeauna cel mai bun sfătuitor! Şi totuşi am convingerea că suntem confruntaţi, noi privitorii, cu un proces mai complex decât cel ce ar rezulta dintr-o simplă eroare de orientare sau de situare. Chiar dacă undeva o eroare, una de concepţie, ar exista - şi chiar dacă sunt înclinat să cred că ea există (urmează abia a se cerceta) - această eroare n-ar face decât să îngroaşe contururile problemei care şi-a căutat răspunsul, ajutându-ne astfel să desluşim mai limpede impulsurile ce o activează. Căci nu despre o orientare şi nici despre o situare e vorba, ci despre încercarea de a sili nişte contradicţii ascunse să iasă la lumină, pentru a-şi trăda slăbiciunile şi a putea fi astfel învinse. Dacă acest rezultat va fi fost atins, fie şi cu preţul unei anumite erori, atunci experienţa n-a fost zadarnică.

Problema principală care s-a desprins din ansamblul expoziţiei a fost fără îndoială aceea a raportului dintre pictor şi motivul din natură sau, cu o aplicaţie mai largă, dintre pictor şi obiect. S-o spun fără ocol, aşa cum a fost ilustrată problema, cu acea lipsă de ostentaţie interpretativă pe care am semnalat-o, cu acea aparentă modestie de situare în faţa naturii împinsă până la abdicare, cu acea aproape didactică reîntoarcere la mijloacele tradiţionale ale expresiei picturale, expoziţia şi-a afirmat - cu o tranşanţă care s-a voit zadarnic discretă - caracterul polemic. într-un secol artistic dominat de un individualism adesea ,ŕ outrance", în care un pictor aproape că nu poate concepe să nu-şi proiecteze eul cu zgomot în conştiinţa privitorului, invocând totodată un întreg registru de simbolistică pur personală (ca şi cum aşa ceva ar fi realmente posibil!), a veni în faţa publicului îmbrăcat în uniforma renunţării de sine şi cu manifestul - neredactat, dar înscris în fiecare atingere de penel - al întoarcerii la bucuriile simple, a constituit, în sensul cel mai pozitiv al cuvântului, o provocare.

Există provocări a căror sfidare constă în lipsa ostentativă de ostentaţie. în asemenea cazuri etica lor, împrumutând o estetică pe măsură, riscă să se transforme în predică, exemplul să devină program. în modul cum expoziţia a pus problema raportului pictor-natură a existat o destul de periculoasă situare pe muchie de cuţit, afirmare a unui echilibru instabil între morala ascezei şi orgoliul modestiei. Dacă riscul de care vorbeam n-a devenit realitate, este numai pentru că avem de-a face cu artişti de o prea bună calitate încât ,supunerea" să se confunde cu servilismul. Dar o supunere pe undeva excesivă a existat, mai puţin poate faţă de natură, cât faţă de regia raportării la ea. De aici şi echivocul despersonalizant al viziunii, de care aminteam la început, caracterul ,şcolarizant" al experienţei depăşindu-l uneori pe cel emotiv.

A fost această supunere la regia coordonatoare de viziune cu adevărat necesară? Exemplul lui Flondor ne spune mai degrabă că nu. Ne-o spune în parte şi cel al lui Sîrbulescu şi pe alocuri şi cel al lui Paraschiv sau Paştina. Căci cel mai fidel sie însuşi - de o fidelitate care şi-a exercitat coerciţia şi asupra celorlalţi, cu excepţia lui Flondor - a fost Paul Gherasim. Lui i-a aparţinut cu precădere în această expoziţie ,tipul" de raportare a artistului la obiect şi, mai mult sau mai puţin conştient, cu el şi-au armonizat ceilalţi corzile. Este adevărat că, urmărit cu atenţie, chiar cu oarecare minuţie, fiecare pictor şi-a trădat particularităţile: Gherasim în ponderat larga sinteză a tuşei, Paştina în caracterul ei mai divizat şi mai vibratil, Sîrbulescu în nervul şi precizia liniei şi în mai accentuata intensitate de colorit, Paraschiv în fermitatea construcţiei totuşi aerate şi uşoare. Pe toţi însă i-a unit, aproape de fiecare dată, numitorul comun al gamei de colorit (acel verde-gri surdinizat, mai solar la Sîrbulescu, mai încenuşat la Gherasim şi Paştina, cu o tentă de roz palid, uneori, la Paraschiv) şi al formulei compoziţionale, incluzând aici şi formatele de suport (pânza, hârtia).

Dar, să revin la raportul artistului modern cu natura. Odinioară - în plină ecloziune a plein-air-ului - când pictorul îşi proptea şevaletul în faţa motivului, practica sa era condiţionată de nevoia captării proaspete a senzaţiei. Senzaţie de lumină, de aer, de vibraţie, de culoare în umbră (faimoasele umbre colorate!). Printre altele, putem vorbi, fără teamă de a greşi, şi de un realism al viziunii adecvat la realitatea senzaţiei. A senzaţiei, uneori mai mult chiar decât a obiectului însuşi, ceea ce a dus la subiectivismul impresionist şi post-impresionist, pentru că în fond nimic nu este mai relativ, mai dependent de subiectul perceptor, decât calitatea senzaţiei. S-a ajuns astfel la acea pictură de sensibilitate care a culminat cu expresia şcolii de plein-air franceze şi căreia propria noastră şcoală i-a fost, pe o lungă perioadă, atât de redevabilă.

S-ar putea ca ,Prologul" actualilor expozanţi (timpul ne-o va arăta) să ilustreze prin modestia demersului lor o încercare de nivel superior a regăsirii de sine, prin acea întoarcere spiritualizată, pioasă, pătrunsă de religiozitate, spre natură, de care am pomenit. Cum se vor prezenta lucrurile, să spunem în 2005, nu poate să prevadă nimeni. Nu ne putem pronunţa decât acum şi aici. Lăsându-l deoparte pe ,mentorul" Gherasim, iniţiator care îşi merită laudele, Paştina, Sîrbulescu şi Flondor, mai ales ultimul - cel mai inconfundabil şi mai independent în manifestarea de faţă, aşa cum am mai spus, - mi se par în această privinţă de bun augur.


P.S.: Omisiunea în final al lui Cristian Paraschiv este involuntară (o simplă scăpare) şi datează din epocă. Odată emigrat în Franţa şi instalat la Paris, evoluţia lui a demonstrat - spre deosebire de a tuturor celorlalţi expozanţi de odinioară - că în arta pe care o practică s-a produs o ruptură care nu poate fi asociată cu trecutul ce tocmai l-am evocat.

La cea mai recentă colaborare privind România literară (v. nr. 19 din 18-24 mai 2005, pag. 21, articolul ,George Radu Bogdan versus Pavel Şuşară") urma să se adauge într-un număr viitor un Post Scriptum intitulat ,Erată şi îndreptări". împrejurări independente de voinţa mea, precum şi considerente legate de proiectele prioritare ale redacţiei, au făcut ca amintitul Post Scriptum să apară abia acum, conform rândurilor de mai jos:



Erată şi îndreptări

În articolul Autoportret la 50 de ani, publicat în nr. 10 din 2005 al revistei, p. 25, coloana a treia, ultimul paragraf de jos, în loc de ,aş fi poate capabil să trag o poliţă pe cezăşie" trebuie citit: aş fi poate capabil să trag o poliţă de chezăşie. în textul din stânga paginii 24, al lui Pavel Şuşară, Bialostosky trebuie citit Bialostocki (se pronunţă: Bialostoţki). Corect, citarea celebrelor personalităţi din lumea artei ar fi trebuit să înceapă cu Berenson, de departe cel mai în vârstă (1865-1959). De fapt, Pavel ştie aceste lucruri, l-a trădat însă fuga condeiului... La pag. 25, prima coloană sus, paragraful al doilea, unde sunt citat, în loc de ,au scris şi în străinătate" (de unde rezultă că Pleşu şi Papu sunt cei ce au scris, ceea ce nu corespunde cu realitatea) corect exprimat sună: S-a scris şi în străinătate, cum de altfel Pavel a şi arătat, lista fiind mult mai lungă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara