Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Patul nupţial de Cosmin Ciotloş

Radu Aldulescu a mai scris un roman de excepţie: Mirii nemuririi. Poate că acest titlu, mai degrabă nefericit, nu va avea norocul de a se impune cu repeziciunea şi claritatea Amantului colivăresei, dar va pune la îndoială câteva dintre reflexele critice imediate. Se întâmplă, în fond, cu aproape toţi autorii atenţi la stil ca etichetele să se fixeze rapid şi să îmbătrânească la fel de rapid. Se întâmplă, iarăşi, ca aceste etichete să aibă un aer preponderent sociologic, antropologic sau - mai grav - antopometric. Citiţi, dacă nu credeţi, primele recenzii privind Craii de Curtea Veche. În cazul lui Aldulescu, lucrurile stau încă şi mai complicat. Se invocă un anume statut primar, abrutizat, pe jumătate animalic şi întru totul marginal al personajelor sale; de aici şi până la analogia cu naratorul, rămâne o distanţă infimă, dar cât se poate de legitimă.

Ignorată chiar de comentatori subtili (aşa cum demult se trecea foarte lejer peste binomul autor-narator), diferenţa dintre cel care povesteşte şi cel care este povestit dă naştere unui tip aparte, generalizat şi periculos de "om nou". Mai nuanţată decât separarea vocilor şi a biografiior (care ţine, liniar, de filiaţie), separarea atitudinilor ori a temperamentelor implică un joc destul de întortocheat al consanguinităţii. Oricât de permisiv s-ar arăta în text, oricât şi-ar coborî tonul discursului, povestitorul nu este făcut din aceeaşi plămadă cu personajele cărţilor lui. Ca să nu mai vorbim de autorul de pe copertă. Nici măcar atunci când au doze de cinism egale, Aldulescu şi - să zicem - Rafael Ogrinjan nu trebuie comparaţi. Un autor peste măsură de rafinat şi o fiinţă de hârtie? Sub nici o formă. Raporturile sunt, în mod evident, altele.

Cât despre "omul nou" din proza lui Radu Aldulescu, despre individul lipsit de psihologie şi orbecăind prin viaţă la întâmplare, am senzaţia că e de fapt cel mai vechi dintre pământeni. Declasat, amoral, greu convertibil, prizonier al propriilor mutări, el e incapabil să se înţeleagă sau să se expliciteze prin limbaj. Bărbat sau femeie, şomer sau angajat cu ziua, îşi construieşte o existenţă de care nu dă seamă nimănui, emite fraze dinamice, suculente, expresive în sine, dar care - iată - nu îl exprimă defel. Abia ştiind acestea putem urmări intrarea în rol a povestitorului. Şi intrarea într-o ordine a tramei romanului. Nu neapărat cronologică, pentru că dispunerea capitolelor încurajează salturile, dar legată oarecum de cronologie. Pentru că, ratându-şi dragostea şi dând cu piciorul stabilităţii, personajele din Mirii nemuririi îşi refuză trecutul. Vorbele lor sunt legate de prezentul palpabil. E interesant de văzut cum, în întregul roman, practic nimeni nu relatează nimic. Cum aflăm multe din detaliile copilăriei protagonistului fără ca el să-şi amintească ceva. Istoria e reconstruită prin cuvintele sale, nu şi prin intenţia sa. În literă, nu şi-n spirit.

Singurul de aici care ştie să recompună vieţile mărunte şi atât de rarefiate este naratorul. El mută contextele şi dă calendarele mult în urmă în aşa fel încât aceşti actanţi atinşi de amnezie să se poată revenica de undeva şi adecva la ceva. Astfel aflăm despre perioada petrecută de Rafael Ogrinjan în orfelinate, despre relaţiile lui pasagere şi artificiale, despre prietenia cu Milică şi frăţia de cruce cu Mărgărit; tot astfel devenim familiari cu destinul bizar, de mamă eroină (numai statistic, dacă suntem atenţi) a Mirelei, despre cei trei copii concepuţi cu te-miri-cine şi te-miri-cum, despre întâlnirea cu Rafael în timpul primelor alegeri de după '89 şi eşuarea lor într-un cuplu gen Bonnie & Clyde. Lucruri şi gânduri care-şi neliniştesc cititorii, tragedii neasumate. Şi toate astea doar printr-un control excelent al stilului indirect liber, pe care Aldulescu îl amplifică şi-l deturnează după caz. Se pliază pe vocile alunecoase ale unor personaje şi mai alunecoase. Nu e omniscient, e numai matur. Are, adică, în plus experienţa trecerii timpului şi controlul fără cusur al limbajului.

Există, în finalul capitolului al douăzecilea, un pasaj care ar suna intolerabil dacă ruptura dintre "omul nou" şi vocea povestitorului n-ar fi categorică. Un pasaj care aparent nu trece de nivelul unei filozofii gratuite şi caduce, dar pe care - personal - îl văd vascularizat de tot inomabilul care îl precedă şi-l urmează. Ca în jocul de scrabble, recompunerea dă sensul, chiar aşa fiind, ilizibilă de la un capăt la celălalt: "Aşa se spune, o cruce, dar indiferent cum i-ar spune, Rafael n-ar avea cum să ştie şi nimeni nu ştie cât se chinuie el cu maică-sa, că d-aia a băgat şi nevastă-sa divorţ, că n-a vrut s-o ducă pe maică-sa la azil şi şi-a sacrificat familia ca s-o îngrijească, şi-n afară de asta, cât l-a mai chinuit boala lui de plămâni, care a făcut din el o umbră de om, şi cât şi-a mai chinuit viaţa muncind în turnătorie, în dogoarea cuptorului. Crucea asta, sau cum i-o spune, numai el o ştie. Degeaba ar povesti oricui, că tot n-ar înţelege şi n-ar şti în veci cât de greu, la care Rafael, că dacă vrei într-adevăr să mă asculţi şi să mă crezi, este într-adevăr o cruce, şi crucea aia eşti tu. D-aia spun că-i nevăzută şi d-aia îţi este atât de greu. Crucea-i în om şi-i chiar omul, şi orice ar povesti omul despre el însuşi nu se compară şi nu poate întrece greutatea crucii."

Aşadar, am dubii că mutarea accentului asupra temei (mai rău: atragerea naratorului însuşi sub acest accent) sau genul de lectură facilă şi behavioristă ne vor ajuta să descifrăm romanele lui Radu Aldulescu. Proteic ca disponibilitate şi neobişnuit de versatil ca voce, povestitorul din Mirii nemuririi mimează de prea multe ori încât să-l putem identifica după două-trei lecturi sau patru-cinci întrebări. De ce sfârşitul romanului e, de la o propoziţie la alta, şi în această ordine: reuşit-dezamăgitor-reuşit? De ce, după ce fură un telefon celular, Rafael îi răspunde, aşa de calm, păgubitului? De ce se recomandă Nemuritorul? De ce adoarme, apoi? De ce i se strigă în receptor: "răspunde, mortule"?

Sordid, dramă, încredere inconştientă şi în special scriitură. Nu sunt un fanatic al topurilor, nici măcar un practicant ocazional al lor. Îmi e destul de incomod, deci, să afirm că proaspătul roman al celui care a scris Proorocii Ierusalimului este cea mai rafinată dintre cărţile sale. O voi spune, totuşi, de dragul onestităţii.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara