Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Patru decenii de Gabriel Dimisianu

Pe drept cuvânt vorbeşte Geo Dumitrescu despre "înviorarea generală" din acei ani, pentru că participă la ea şi scriitorii tineri şi scriitorii maturi sau vârstnici, aplanându-se până la stingere, ca niciodată înainte sau după aceea, conflictele, rivalităţile dintre generaţii. Sub impulsul unor imperative care cereau coeziune se realiza convergenţa în act a forţelor vii ale literaturii, indiferent de reperul generaţionist. Scriitorii care plătiseră bir proletcultismului, unii dintre ei, îşi revizuiau poziţia, reveneau la literatura adevărată, ca şi unii critici care propagaseră înainte cu un deceniu realismul socialist, iar acum pledau pentru o critică debarasată de ideologie, pentru adevărata critică. Poziţiile acestor reconvertiţi la adevărata literatură, la adevărata critică literară se întâlneau cu ale tinerilor care, dezinhibaţi, profitau de condiţiile dezgheţului ideologic, după ce unii dintre aceşti tineri, la început de tot, simţiseră şi ei ceva din răsuflarea sterilizantă a îngheţului. Şi unii şi ceilalţi doreau ca "înviorarea generală" să nu se stingă, să dureze.

Astfel se face că, la mijlocul deceniului şapte al secolului trecut, Zaharia Stancu, Geo Bogza, M. R. Paraschivescu, Geo Dumitrescu, Marin Preda, A. E. Baconsky, Paul Georgescu, S. Damian, Ov. S. Crohmălniceanu erau de aceeaşi parte a baricadei, ca să vorbim astfel, cu pe atunci tinerii Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Ştefan Bănulescu, Nicolae Velea, Ilie Constantin, Nicolae Breban, Al. Ivasiuc, Petre Stoica, Modest Morariu, cu Matei Călinescu, Eugen Simion, Lucian Raicu, Valeriu Cristea, solidari în acţiunea de apărare a ceea ce se câştigase în cei câţiva ani de profitabilă liberalizare. Adversarii comuni? Factorii care se opuseseră, pe faţă sau în ascuns, liberalizării, forţele reacţionare din lumea culturală, inşii debarcaţi din unele funcţii în 1968, de la Uniune, de la reviste, de la edituri, setoşi de revanşă, pânditori de oportunităţi lucrative, repede orientaţi, după 1971, la semnalul dat de Tezele lui Ceauşescu, către slujirea naţionalismului roşu şi a cultului grotesc al dictaturii bicefale.
Am înşirat mai sus nume de scriitori care, într-o măsură sau alta, indiferent din ce generaţie făceau parte, au susţinut în epocă liberalizarea, desprinderea de locurile comune propagandistice (unii nu le-au cultivat niciodată), au repudiat dogmatismul, regăsin­du-se solidari pe aliniamentele culturii autentice. Au fost mai mulţi, mult mai mulţi, desigur, dar m-am referit doar la câţiva, manifestaţi precumpănitor în Gazeta literară a ultimilor ani şi în România literară care a continuat-o. Despre aceste publicaţii este acum vorba.
Numărul din 10 octombrie al României literare răsfrănge cu asupra de măsură cele câteva puncte de program enunţate în editorialul lui Geo Dumitrescu, nesemnat, dar scris de el. Era vorba acolo, printre altele, despre racordarea la tradiţia culturală naţională, începând chiar cu titlul preluat "din mâini prestigioase": ale lui Alecsandri, ale lui Rebreanu şi ale tuturor marilor scriitori care scriseseră în vechile Românii literare. Alt punct de program: deschiderea către "toate condeiele valoroase din întreg cuprinsul ţării, din toate generaţiile". Alt punct: "încurajarea confruntării nestingherite, creatoare, competente a opiniilor, criteriilor, punctelor de vedere". Altul, în fine: "restabilirea, lărgirea, intensificarea relaţiilor, schimburilor cu culturile altor popoare".

Răsfoiesc paginile îngălbenite, macerate pe margini ale primului număr al revistei noastre şi constat că măcar sub aspectul diversităţii dezideratele exprimate în editorial erau satisfăcute. Proză de Zaharia Stancu, poezii de Geo Bogza, Emil Botta, Demostene Botez, Victor Eftimiu, M.R. Paraschivescu, Mihai Beniuc, Nina Cassian, Vladimir Streinu, Ion Brad, Al. Andriţoiu, dar şi de Nichita Stănescu, Leonid Dimov, Adrian Păunescu, Gh. Pituţ, eseuri de Noica, Edgar Papu, Matei Călinescu, Cezar Baltag, Constantin }oiu, Adrian Marino (despre "Solidaritatea literară"). Lucian Raicu (despre "Spiritul critic"), Eugen Simion (despre "a citi, a reciti"), eseul lui Marin Preda care a făcut epocă: "Spiritul primar agresiv şi spiritul revoluţionar", cronica dramatică de N. Carandino, cronica filmului de D. I. Suchianu, cronica limbii de Al. Graur, cronica sportivă (surpriză!) de Eugen Barbu, cronica literară de... Cronica literară nu mai spun de cine era, să caute cititorul şi singur.

A fost un bun început al României literare, norocoasa pornire la drum a unei echipe alcătuite într-un fel cu totul neuzual în acele timpuri şi chiar mai târziu. Abia numit, noul redactor-şef oferi redacţiei posibilitatea de a hotărî prin vot secret cine să rămână de la Gazetă şi cine să mai vină dinafară, o aplicare a democraţiei pe care forurile de partid, luate repede, o acceptară. Dar astfel de lucruri se petreceau la început, în faza de vârf a liberalizării, situaţia schimbându-se pe măsură ce ecourile lui august 1968 se stingeau. Recurg din nou, pentru a ilustra procesul, la textul retrospectiv al lui Geo Dumitrescu, în totul edificator: "Lucrurile se înrăutăţeau destul de repede, astfel că România literară nu s-a bucurat decât de un scurt răstimp de condiţiile iniţiale de oarecare toleranţă, care ni se păruseră nouă, redacţiei, şi nu numai nouă, un început de libertate. Au început să se ivească Ťde susť normative şi foto-portrete obligatorii, sarcina Ťsine qua nonť de a reflecta cât mai amplu activitatea dictatorului, la început prin comentarii, apoi prin reproducerea integrală a tuturor discursurilor, Ťvizitelor de lucruť, interne şi externe, a diferitelor documente de partid, dări de seamă etc.".
După doi ani, poetul Libertăţii de a trage cu puşca pleca de la revistă, lăsându-i locul lui Nicolae Breban, tânărul romancier în ascensiune. În scurtul directorat acesta se strădui să nu politizeze revista, cum i se ceruse, ba chiar să-i accentueze caracterul literar, pe de o parte, şi teoretic, pe de alta, iniţiind mese rotunde, în Bucureşti şi în oraşele mari din ţară, dezbateri cu participări variate, interviuri, convocând criticii şi scriitorii să discute liber, de pildă, despre Critica literară şi selecţia valorilor (participanţi: Nicolae Breban, Matei Călinescu, Şerban Cioculescu, S. Damian, G. Dimisianu, Adrian Marino, Al. Paleologu, Lucian Raicu, Marin Sorescu, Mihai Ungheanu). Diversitatea punctelor de vedere era asigurată.
Survin Tezele din iulie 1971, Breban părăseşte şi el revista după ce dezaprobă public, în presa franceză, schimbarea politicii culturale de la Bucureşti. După câteva luni de interregn, este numit director George Ivaşcu, dislocat pentru această mişcare de la Contemporanul, revista pe care o condusese din 1957. Sunt iar vremuri grele, de îngheţ, de înăsprire ideologică, de amestec din ce în ce mai brutal, terorist, al forurilor administrative şi de partid în felul cum era concepută revista. Sumarele, macheta, toate textele erau controlate cu stricteţe şi a fost nevoie de supleţea, de inteligenţa de tactul lui George Ivaşcu şi, desigur, de nu puţinele compromisuri pe care le-a făcut, pentru a nu ceda chiar totul, pentru a păstra în revistă zone frecventabile literar, decente şi câteodată admirabile. Marele câştig al revistei a fost acela că, sub protecţia lui George Ivaşcu, echipa critică a României literare nu şi-a pierdut poziţiile. Prin Nicolae Manolescu, prin Eugen Simion, prin Lucian Raicu, prin Valeriu Cristea, prin Mircea Iorgulescu, prin Dana Dumitriu, chiar şi prin semnatarul acestor rânduri, revista a căutat să dea activităţii de receptare a actualităţii literare o semnificaţie mai înaltă decât i se presupune îndeobşte. Erau apoi, ca elemente sigure de mare interes, totdeauna căutate de cititori, rubricile susţinute eroic, aş spune, de Geo Bogza, Şerban Cioculescu, Ana Blandiana, Radu Cosaşu, Laurenţiu Ulici, Z. Ornea, Felicia Antip, era , bineînţeles, cronica lui Nicolae Manolescu, puncte de rezistenţă ale revistei, elemente care o personalizau.

Ce s-a întâmplat în era post-decembristă, sub directoratul lui Nicolae Manolescu şi cu o redacţie în mare măsură nouă este mai bine cunoscut. O perioadă am acordat prima atenţie recuperărilor, după ce multă vreme literatura română a avut parte de interziceri, excomunicări, ştergeri din controale ale scriitorilor exilaţi sau arestaţi. Am publicat masiv documente, memorii, jurnale înainte interzise, corespondenţă necunoscută, am reluat în integritate texte altădată mutilate de cenzură. Suntem primii, între altele, care am publicat un fragment substanţial din închisoarea noastră cea de toate zilele de Ion Ioanid, marea frescă a gulagului românesc. Am revenit mai târziu la literatura la zi, înregistrată, selectată şi comentată critic de o echipă nouă de comentatori literari, tineri pasionaţi şi competenţi , care deja au dobândit autoritate, credit. La fel în zona spectacolelor, a filmului.

Cei 40 de ani de existenţă România literară îi împlineşte într-un moment în care, datorită lui decembrie 1989, se bucură de libertatea absolută de exprimare. Jumătate din viaţă i-a lipsit. Acum o are. O poate însă folosi după voie?
Depindem de jocurile pieţei, de sponsori, de mecenate. Mereu suntem sfătuiţi: fiţi atrăgători, fiţi inventivi, fiţi vandabili. Adaptaţi-vă noilor vremuri, noului spirit. Uşor de spus.De un lucru suntem totuşi siguri. După o existenţă de 40 de ani România literară există în istorie.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara