Numărul curent: 16

Istorie Literară:
Patrimoniul clasicilor de izbelişte? de Ion Simuţ


Ion Vinea s-a dedicat gazetăriei până aproape de sacrificiul carierei de scriitor. Situaţia i-au impus-o greutăţile vieţii: din publicistică putea trăi, din literatură - nu. Întâmplarea face ca foarte tânărul poet Ion Iovanaki, debutând în 1912, la 17 ani, la revista ,Simbolul" şi publicând apoi alte poezii în 1913 la ,Noua revistă română", să fie remarcat de unul din marii ziarişti ai momentului, N. D. Cocea, şi invitat să colaboreze la gazetele lui ,Rampa" şi ,Facla". Va fi începutul unei colaborări, al unei prietenii şi al unei solidarităţi de durată. Gazetarul Eugen Vinea, cum semna de-a lungul anului său de debut 1913, va porni cu însemnări de critică literară, prelungite cam în acelaşi ton şi cu aceleaşi opţiuni moderniste (în direcţia simbolismului) în anii 1915-1917, dar va vira categoric spre publicistica politică din 1918, la publicaţii cum sunt ,Chemarea", ,Arena", ,Clopotul". Semnează pentru scurtă vreme, la începutul anului 1914, Ion Eug. Vinea, iar apoi se va consacra sub pseudonimul binecunoscut contemporanilor săi şi posterităţii. Îşi va continua activitatea publicistică, din ce în ce mai febrilă şi mai incisivă, de pe poziţii de stânga, la ,Adevărul" şi ,Adevărul literar şi artistic" (în 1920-1921), ,Luptătorul" (1921-1922), ,Flacăra" (1922), se va dedica publicaţiei proprii ,Contimporanul" (1922-1932), revine la ,Adevărul" din 1926 etc. Solidaritatea avangardistă cu Tristan Tzara, din cea mai fragedă tinereţe, este concurată de colaborarea foarte apropiată cu N. D. Cocea, pe tărâmul gazetăriei politice. La ,Facla" este prim-redactor în 1925-1926, iar din 1930 (până în 1940) îi succede ca director lui N. D. Cocea. În anii 1938-1944 a fost preşedinte al Uniunii Ziariştilor Profesionişti, deci avea prestigiu şi autoritate. Publicistica l-a absorbit aproape total, până la a-şi neglija literatura. Poeziile nu şi le-a adunat niciodată în volum: i-au fost publicate, la insistenţele celor apropiaţi, în 1964, anul morţii, în culegerea Ora fântânilor. Două romane i-au rămas în manuscris: unul, Lunatecii, apărut postum, în 1965, a fost aproape finisat, al doilea, Venin de mai, a fost tipărit în 1971 după un manuscris în totală dezordine. Nu a publicat în timpul vieţii, prin grija sa, decât două volume de proză scurtă: Descântecul şi Flori de lampă (1925) şi Paradisul suspinelor (1930). În sinteza sa de istorie literară din 1927 E. Lovinescu îi înregistra poezia ca pe o curiozitate a extremismului liric, deşi îi remarca ,firul clar al unei inteligenţe artistice ce se străvede", iar în compendiul din 1937 îl reţinea pe prozator destul de vag şi de sumar. Pentru a nu disocia în sine însuşi scriitorul de gazetar (operaţiune nu doar psihologic tristă, ci fizic dureroasă), Ion Vinea a mobilizat resursele sale artistice în pagina de publicistică, mai ales în înverşunările pamfletarului, rivalizând cu Arghezi. Ion Vinea a meditat la întrebarea pusă într-o anchetă dintr-un ziar străin dacă ,poate fi cineva în acelaşi timp ziarist şi mare scriitor". Paul Souday, invocat de publicistul nostru, şi-a gândit răspunsul ca o problemă de simultaneitate, rezolvată în banalitatea că ,cineva face act de mare scriitor producând foarte bună gazetărie. Un articol de ziar devine fapt literar, mulţumită stilului, ideilor incluse şi originalităţii expunerii". Dar, dacă deosebirea dintre gazetar şi scriitor presupune o distanţă, o separare a genurilor, atunci - e de părere Ion Vinea - ,problema se reduce la o chestiune de vitalitate: Poţi fi orice şi totdeodată şi scriitor, dacă după o zi de muncă silnică mai păstrezi energia să reîncepi în celălalt sens". Cazul Ion Vinea ar merita să fie studiat de visătorii noştri deprinşi a se tângui, pierduţi în iluziile propriei genialităţi lirice şi în fumurile cafenelelor. Exigenţa vitalităţii trebuie combinată cu capacitatea talentului de a schimba uneltele sau măştile în cursul aceleiaşi zile. Deşi, concede Ion Vinea pentru a-i consola pe neputincioşi, ,e preferabil, fireşte, să fii numai scriitor, şi cât mai leneş cu putinţă...". Am citat din articolul Jurnalist şi romancier, publicat în ,Contimporanul" din noiembrie 1926 şi reeditat de curând în volumul de Opere, VI, p. 380-381, Ion Vinea, Publicistica (1925-1926), îngrijit de Elena Zaharia-Filipaş.

Autorul a mai reflectat şi cu alte ocazii la condiţia ingrată a publicistului, de pildă în articolul Gazetarul biurocrat, publicat în ,Cuvântul liber" din 14 februarie 1925 (p. 10-12 în ediţia citată), reluat parţial în ,Facla" din 31 decembrie 1925 sub titlul Mizerii profesionale

(p. 196-197). Ion Vinea porneşte de la constatarea dezarmantă că ,presa nu e nicăieri liberă", motiv pentru care ,gazetarul a încetat de a mai fi un conducător de opinie publică". Iar pentru ,înjosirea zeiţei de maculatură" nu pot fi învinuite guvernele, parlamentele sau vreun minister anume. Cenzura presei şi deci pierderea independenţei de opinie vin din altă direcţie: ,O stare de lucruri, cu totul stranie, instituie deasupra echivocului sistemului nostru de producţie o francă dictatură bancară. (?) Imperiul cel nou din ce în ce se va consolida. Momentul, însă, parodiind formele apusene ale veacului, aparţine Băncii Naţionale şi Băncii Româneşti. Ne stăpâneşte pumnul fragil al lui Hagi-Tudose". Dezamăgirea lui Ion Vinea, în 1925 seamănă izbitor cu experienţe de astăzi, umilind personalitatea ziaristului prin cenzura economică a patronului sau a firmei, obligând la ,disciplină întru amorf, banal şi tern". Concluzia e de un scepticism paralizant în legătură cu şansele de independenţă ale ziaristului: ,Suspect cel ce nu s-a înduplecat la rolul de informator simplu sau de blajin comentator de fapte. Suspect cel însufleţit de o cauză. Suspect cel preocupat de idei generale, cel ce s-ar avânta şi într-alte cercetări şi culturi. Suspect cel capabil de un curaj. Suspect, deci, cel ce vine cu o lozincă şi un stil". Parcă n-ar fi nimic nou sub soare, din 1925 în 2005.

Istoric literar cunoscut în familia din ce în ce mai restrânsă a specialiştilor din domeniu (îngrijitori de ediţii şi monografişti), Elena Zaharia-Filipaş s-a devotat biografiei şi operei lui Ion Vinea de trei decenii şi jumătate. În 1972 i-a consacrat o monografie, într-un moment bun pentru posteritatea scriitorului, căci în acelaşi an mai apare un studiu despre operă, semnat de Simion Mioc, iar în anul anterior Sergiu Sălăgean tipărea un prim eseu monografic. Tot atunci, în 1971, debuta la Editura Dacia şi prima ediţie de Opere Ion Vinea, îngrijită de Mircea Vaida şi Gheorghe Sprinţeroiu, evoluând într-un ritm bun: I. Poezii, 1971; II. Venin de mai (roman), 1971; III. Lunatecii (roman), 1973; IV. Paradisul suspinelor (proză scurtă, povestiri), 1974; V. Publicistica, 1978. Elena Zaharia-Filipaş începe în 1984 la Editura Minerva în seria ,Scriitori români", coordonată atunci de Z. Ornea, o nouă ediţie de Opere Ion Vinea, mai bine făcută decât prima, căreia îi aduce completări în toate sectoarele. Este cu adevărat critică, meticuloasă, absorbind tot materialul din presa timpului şi făcând, în cazul poeziei şi al prozei, confruntările cu manuscrisele. Superioritatea categorică se vede în sectorul publicisticii, unde Mircea Vaida şi Gh. Sprinţeroiu au realizat o selecţie, echivalentă cu o explorare de acomodare.

După primul volum al ediţiei de la Minerva, rezervat poeziei, au trecut mai bine de zece ani până la următorul: II. Proza scurtă, 1995; III. Lunatecii, 1997; editoarea este consternată în faţa ,manuscrisului în paragină" al romanului Venin de mai şi îl lasă pentru finalul ediţiei; între timp, Editura Minerva se privatizează şi abandonează programul de editare a clasicilor. Ediţia Ion Vinea va continua, sub patronajul Academiei Române, la Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, în colaborare cu Institutul de Istorie şi Teorie Literară ,G. Călinescu". Iniţial, în nota asupra ediţiei la volumul I, editoarea crezuse că vor fi suficiente volumele IV şi V pentru sectorul de publicistică, însă culegerea articolelor lui Ion Vinea din presa timpului a dovedit amploarea nebănuită a unei activităţi insuficient cunoscută până acum. Au apărut astfel primele trei volume din publicistica lui Ion Vinea, pe intervale de timp: Opere IV. Publicistica (1913-1919), 2001; V (1920-1924), 2003; VI (1925-1926), 2005, şi trebuie să urmeze cel puţin alte trei volume. Dacă primele două volume de publicistică au apărut cu sprijinul Ministerului Culturii şi Cultelor (deci au obţinut o subvenţie absolut necesară în acest domeniu), al treilea (deci volumul VI de Opere Ion Vinea) are o menţiune stupefiantă, pe care o văd pentru prima dată însoţind o ediţie critică: ,Apariţia acestui volum a fost finanţată de îngrijitorul de ediţie Elena Zaharia-Filipaş". E un motiv de perplexitate, dar mai ales de alarmă. Înţeleg că un scriitor îşi publică un volum în regie proprie, dar e nefiresc ca îngrijitorul unei ediţii critice să sponsorizeze el însuşi volumul pe care îl editează, adunat după ani îndelungi de cercetare şi efort intelectual investit pentru redactarea aparatului critic. Programul de subvenţionare a cărţilor, existent de mai bine de zece ani la Ministerul Culturii şi al Cultelor, s-a dereglat complet. Situaţia e intolerabilă, pentru că, în acest fel, prin indiferenţă şi neimplicare, se află în pericol patrimoniul naţional al clasicilor.

Cine susţine ediţiile critice, dacă Ministerul Culturii şi al Cultelor nu mai poate sau nu mai vrea? Academia Română are nevoie de colaboratori şi de sponsori, deci de un sprijin financiar.



Ion Vinea, Opere VI. Publicistica (1925-1926), ediţie critică, note şi variante de Elena Zaharia-Filipaş, Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Institutul de Istorie şi Teorie Literară ,G. Călinescu", Bucureşti, 2005, 466 p.