Înapoi la pagina curenta

Cartea de eseistică:
Patologii politice ale partidelor anti-sistem de Cristian Pătrăşconiu

Pentru ultimul sfert de secol, actanții politicilor autohtone de dreapta de la noi nu beneficiază de foarte multe evaluări ale exit-urilor și mai ales ale rateurilor, nu puține, pe care le-au acumulat în această perioadă; de altfel, chiar acesta este verbul adecvat – a beneficia – fiindcă ar fi cu adevărat benefic să dețină, să înțeleagă și să accepte asemenea evaluări. Poate că nu este chiar de prisos să precizez că folosesc acest termen într-un sens analitic, fiindcă, adesea, faptic, ceea ce e desemnat ca atare ca fiind „de dreapta” este departe de ceea ce, doctrinar, ar fi cu adevărat de dreapta. În privința stîngii, analizele diverselor plecări de la putere se înscriu în alt sistem de referință și cred că, de aceea, merită o discuție separată.
În cazul partidelor mici de dreapta și centrudreapta, e chiar și mai grav: am putea spune, cu temei, că astfel de evaluări ale contraperformanțelor acestora sunt invers proporționale cu numărul acestor agregate politice, mai degrabă fragile ca structuri organizaționale, adesea arogante și nerealiste în proiecțiile politice cu care lucrează. Să spun că nu e, totuși, un spațiu perfect gol și, inclusiv ca argument pentru această afirmație, marchez (și survolez imediat mai jos) apariția recentissimă a unui volum care pune în discuție multe idei valoroase. E vorba despre cel publicat de Ioana Constantin, o observatoare cu ochi atent, proaspăt și onest pentru spații politice de nișă indicate mai înainte – partide mici, cu declarații de intenție așa zicînd antisistem. Amănunt important: Ioana Constantin a fost, pentru cîteva săptămîni, și cel mai tînăr președinte de partid, ea preluînd, la 26 de ani, un mandat de lider de partid de la Monica Macovei, în fruntea (eșuatului deja) M10.
Fiind partide mici, prin urmare în bună măsură (iar uneori, într-o măsură strivitoare), partide de lider, e cît se poate de firesc ca materia politică analizată de Ioana Constantin să se concentreze asupra acestora. Sistematizarea notelor de leadership pentru aceste partide mici lasă un peisaj politic dezolant: liderii se dovedesc a fi, mai mereu, șefi cu apucături autoritariste, iar practica mandatelor acestora lasă în urmă ruine ale unor idei cîndva vîndute ca fiind mărețe și salvatoare, amărăciune, dezabuzare și, nu de puține ori, resentimente. A propos: nu se dau foarte multe nume în această carte – și poate că acesta este un minus al ei –, dar în spatele situațiilor povestite inclusiv în chip de parabole politice la zi se pot relativ ușor recunoaște – în situații uneori jenante – personaje politice notorii, cu o stimă de sine ridicată și cu imagine decentă în spațiul public de la noi.
Povestea rateurilor acestor proiecte politice strîmb executate este alimentată din mai multe direcții în cartea Ioanei Constantin: prin experiența directă a autoarei, deci direct „din iarbă”; prin sistematizarea notelor comune de declin ale cîtorva partide care au evoluat pe scena politică autohtonă în ultimii 5-7 ani; prin antologarea unor experiențe ale „ieșirii din iluzie” în cazul cîtorva oameni implicați, în linia întîi, dar mai ales în linia a doua, în construcția acestor partide mici; nu în ultimul rînd, prin finalul, scris în registru confesiv, pe repede înainte, despre exit-ul autoarei dintr-un anume proiect politic.
Desigur, cartea poate fi citită și în cheie terapeutică; autoarea însăși ne indică această direcție – „Recunosc că nu mai cred în partidele mici. Am trăit experiența unui astfel de proiect și am văzut de foarte aproape declinul a încă trei. În toate a existat aceeași viziune naivă cu privire la modul în care se construiește un partid, în toate am văzut același profil de membru, în toate am văzut aceleași etape arse și strategii greșite, în toate am văzut aceeași abordare greșită cu privire la scena politică”. Dar nu e numai atît. Problemele listate și recunoscute în această carte sînt reale, chiar dacă lista lor e departe de a fi exhaustivă. Pe de altă parte, ca în multe privințe, nu doar în jocurile politice, o problemă reală are cu mult mai multe șanse de a fi rezolvată sau măcar diminuată dacă e recunoscută ca atare și nu dacă e ocolită. Așadar, Cum să nu faci un partid politic nu e (doar) cartea unor rateuri politice; e și o carte despre nevoia de luciditate.