De vorbă cu poetul Nichita Stănescu în 1966


Locul unei poezii ca a lui Nichita Stănescu este cerul platonician al ideilor tras mai târziu peste Bizanţ.

Focar de radiaţie apropiat, - dialectica esenţelor - este mişcarea de participare a lucrului obscur, la desăvârşirea uitată.

Această depăşire o asigură Sensul iubirii, o limpezire maximă de idei şi de viaţă, plenitudinea fiinţei angajată într-un dialog strâns cu cel de-al doilea corp al ei, Universul.

Tehnica poetică a lui Nichita Stănescu, efort de regăsire, în care obârşiile spiritului european se recunosc, are în articulaţiile lui moderne ceva din aparatura uimitor de artificială a unei rampe de lansare, interogativ îndreptată spre cosmos.

Nu-i el (cu o hiperbolă) "Pasărea timpurie"? Mediatorul matematic peste frângerea în două a planetei? Şi care de la o limită anevoioasă, ne transmite alert "les figures les plus profonds", chipurile cele mai necunoscute, - o viziune fantastică a sentimentelor?...

*

- Pentru mine poezia este un prilej de contemplare a omului privit din centrul maximului său echilibru, confundat cu universul.

De pildă, din punctul de vedere al cuvântului (ciudată fiinţă, logosul!) care absoarbe materia ca s-o restituie sporită de puterea comunicării, - ceea ce este numit ceva apt de sentimente,... să iubească senin...

- Senin?... "Leoaică tânără iubirea..." spuneai o dată... Ştii, leoaica asiro-caldeeană cu şira spinării străpunsă de săgeţi, cu capul ridicat, mai târându-se încă...

Ca şi basoreliefurile în cărămidă, seninătatea presupune o stăpânire a durerii,... o sculptură lăuntrică şi o contemplare dinamică...

- Vrei să spui că inteligenţa contemplând, reordonează o experienţă informă, încă neajunsă la conştiinţa de sine?

Care sunt forţele tinerei poezii?...

- Cred că sunt mai mult nişte afinităţi, decât forţe. Dar să le zicem acestor afinităţi, forţe, cum zici.

Cred că unele opere de artă pot lega prietenii între ele, asemănătoare prieteniei dintre pionul de şah şi tabla de pătrate.

Există o atracţie a pătratelor negre şi albe pe care pionul, singuratic, le are în faţa lui.

A avea afinităţi cu o operă de artă înseamnă a-i resimţi sugestiile nerealizate şi a încerca să i le continui...

- E ceea ce asigură însăşi continuitatea generaţiilor...

- Generaţia unui artist este alcătuită din suma generaţiilor care l-au ajutat să-şi împlinească gândirea artistică.

Nume ca Ion Gheorghe, Marin Sorescu, Cezar Baltag, Adrian Păunescu şi alţii constituie azi tensiuni demne de înălţimea jerbei de tensiuni a mai vechilor înaintaşi.

Există în felul acesta o solidaritate a oamenilor de talent.

- După cum există şi una a mediocrităţilor.

- Să nu rostim nume...

- Nici nu m-am gândit... Care crezi că ar putea fi ultimul cuvânt al convorbirii noastre?

- Să nu fetişizăm riscurile literare ale trecutului, cele întrecute de prezent.

Menhirii n-au fost singura posibilitate de a ridica materia pe verticală...

- Grecii...

- Grecii, da,... au înălţat mai târziu coloane.