Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Pascal Bruckner despre paradoxurile iubirii de ---

În ambianţa puţin intimidantă a holului străjuit de coloane din marmură al Hotelului Athénée Palace Hilton, reporterul României literare încearcă să afle de la „filozoful actualităţii”, romancierul şi eseistul francez Pascal Bruckner (prezent pentru a şaptea oară în România), dacă paradoxul este doar un foarte fructuos motor eseistic care exprimă bogata experienţă de viaţă a autorului sau o veche-nouă lege de mişcare în caruselul iubirii la început de secol XXI. Lectura Paradoxului iubirii, o colecţie de eseuri „fără perdea”, dar şi foarte bine documentate, nu contrazisese deloc reputaţia lui Bruckner: arbitru al fenomenului amoros, demolator de tabuuri, provocator de controverse, consternări şi adulaţii. Puţin obosit din cauza solicitării maxime la care a fost supus, evident, încă din prima zi a vizitei la Bucureşti, spre plăcerea publicului român, Pascal Bruckner a răspuns totuşi cu mare disponibilitate, uneori chiar foarte detaliat, la întrebările reporterului. După cum se va vedea, câteva au reuşit pe alocuri să-l surprindă puţin pe dezinvoltul autor şi denunţător de paradoxuri.

Ce s-a născut mai întâi: romanul sau eseul? Cum aţi descrie relaţia dintre aceste două tipuri de texte pe care le scrieţi?

Întâi s-a născut romanul: am început să scriu romane la vârsta de şaptesprezece ani, dar primele romane nu sunt decât reluarea unor lucruri pe care le-am citit, de fapt îi imităm pe autorii care ne plac, scriem ca ei. Apoi am făcut studii de filosofie şi deci eseul a venit în completarea romanului. Cât despre legătura dintre roman şi eseu, în tradiţia franceză, care s-a pierdut de o jumătate de secol încoace, romanul, eseul, poezia, critica şi teatrul erau toate în strânsă legătură. Încă din secolul al XVIIIlea, autorii treceau cu uşurinţă de la dramă la poezie, de la scrisori la povestiri, iar această tradiţie s-a pierdut după cel de-al Doilea Război Mondial, mai ales odată cu noul roman. Eu încerc să revin la ea, deşi, bineînţeles, nu e vorba de acelaşi exerciţiu. Forţa eseului este faptul că putem folosi în el elemente literare, la fel cum în romane putem folosi filosofia. La urma urmei, asta încearcă să facă Milan Kundera, de exemplu.

Eseul constituie un material pentru roman şi viceversa?

Da, da, adesea tratez aceleaşi teme, dar e ca şi când aş avea două creiere, şi, având două creiere, trebuie de fiecare dată să-mi schimb personalitatea şi perspectiva, pentru că nu pot să reproduc mecanic romanul în eseu şi invers.

Vă simţiţi mai liber atunci când scrieţi roman, sau eseu?

Cred că în prezent îmi este mai uşor să scriu eseu decât roman, pentru că pun în text concepte şi idei, iar atunci când îţi este clar ce vrei să demonstrezi eseul e mai uşor de scris. Romanul e mult mai complicat, mai atent lucrat, pentru că trebuie să dai viaţă unor personaje, să creezi o lume, în timp ce eseul vorbeşte despre o lume care există deja.

În Paradoxul iubirii vorbiţi despre faptul că lumea occidentală din zilele noastre urmează, în dragoste, un model cumulativ, bazat mai degrabă pe suprapunere decât pe succesiune, romantic şi în acelaşi timp libertin, altruist şi capricios, curtenitor şi pornografic etc., un palimpsest amoros care conţine nenumărate paradoxuri. În aceeaşi ordine de idei, femeia din zilele noastre ar fi suma tuturor tiparelor din istorie: frumuseţe otrăvitoare şi fecioară rece, vampă perversă şi mamă iubitoare, midinetă şi manipulatoare de bărbaţi, amestec de tandreţe şi depravare, iar noile tipare de masculinitate ar recicla, mai degrabă decât să perimeze, toate chipurile virilităţii. Putem considera că descrieţi, de fapt, o iubire postmodernă, sau un postmodernism în iubire?

Nu ştiu dacă e vorba despre postmodernism, pentru că postmodernismul nu este doar o nouă versiune a modernităţii. Dar e adevărat că, începând din anii ’60, am trăit cu ideea că acea perioadă a constituit o revoluţie care a rupt cumva în două istoria: pe de o parte, preistoria geloziei, a nefericirii şi a suferinţei, iar pe de altă parte, apariţia sentimentelor pozitive, a femeilor şi bărbaţilor eliberaţi de toate handicapurile de altădată. În realitate, viaţa noastră amoroasă e făcută din straturi succesive şi, în consecinţă, nu este nici modernă, nici arhaică, ci, într-un fel, eternă. Viaţa amoroasă a oamenilor din ziua de astăzi seamănă, în anumite privinţe, cu cea a oamenilor de altădată, cu diferenţa majoră că astăzi femeile sunt libere, ceea ce nu s-a mai întâmplat până acum în istorie. În aceasta constă revoluţia: nu dragostea s-a schimbat, ci a apărut feminismul.

Aţi putea schiţa în câteva cuvinte un canon contemporan… în dragoste?

Un canon? Cred că visul contemporanilor noştri este dedramatizarea. Am vrea ca totul să fie uşor, cool, simpatic, apreciem supleţea, flexibilitatea, dar de fapt în realitate toate acestea nu se aplică, nu aşa stau lucrurile. Totul e uneori foarte simplu, dar şi tragic. În orice caz, visul modern poate fi exprimat astfel: a dedramatiza, a decomplexa, a simplifica.

Spuneţi undeva că cei doi parteneri din cuplurile de astăzi tind să se elibereze unul de celălalt pentru a deveni liberi împreună. Dar oare nu cumva o primă condiţie ar fi să ne eliberăm întâi pe cont propriu, să devenim unul, o fiinţă perfect autonomă şi unitară? Deci să parcurgem drumul în sens invers, pentru ca necesitatea eliberării să nu mai intervină după aceea, în cuplu?

Căutăm, într-adevăr, independenţ a. Marea teamă a cuplurilor de astăzi este teama de angajament. Atunci când formează un cuplu, oamenii nu vor să piardă exact această calitate pe care o aveau fiind celibatari, independenţa. În acelaşi timp, am vrea să fim nici independenţi, nici dependenţi, am vrea să beneficiem de toate avantajele libertăţii, având şi toate privilegiile unei relaţii. Acesta este visul imposibil, evident irealizabil, al cuplurilor moderne.

Aşadar, acel limbaj unic al cuplului, despre care vorbiţi, nu cel format din două limbaje diferite, ale partenerilor, ar fi un fel de obiect imposibil.

Da, într-adevăr, se poate spune şi aşa, cuplul e un obiect imposibil, dar el este scopul nostru. În orice caz, atunci când iubim o persoană, ştim foarte bine că îi ştirbim libertatea, aşa că nu ne dăm seama cum să ne comportăm dacă ne întâlnim cu acea independenţă după care tânjim atât de mult. Dragostea urmăreşte scopuri care se bat cap în cap, dar în asta constă şi bogăţia ei.

Vă citez: „E întotdeauna mai bine să punem în scenă, fără să le judecăm, nebuniile sufletelor umane.” Acesta este scopul Paradoxului iubirii ?

Da, aşa e. Dragostea e plină de sentimente nu întotdeauna glorioase. La urma urmei, sufletul uman nu e cel mai transparent, cel mai curat, cel mai drăguţ, cel mai cristalin lucru, iar problema în ziua de astăzi este că judecăm, prea des, sufletele oamenilor în termeni de normal sau patologic. Dar iată marea lecţie a literaturii: ea ne arată că, în ce-i priveşte pe iubiţi sau pe soţi, există momente de iraţionalitate şi incoerenţe pe care numai ea încearcă să le exprime. Mai ales în roman îşi găsesc expresia cele mai fine nuanţe ale complexităţii umane. În prezent, când vorbim despre dragoste, simplificăm întotdeauna lucrurile.

Dar acesta e avantajul oamenilor care citesc şi scriu. Şi toţi ceilalţi? Ce să facă?

Toţi ceilalţi… păcat pentru ei. [După un moment de ezitare] Şi cinematograful surprinde bine toate astea. Dar e avantajul… Da, aşa e, bărbaţii şi femeile cultivate au un avantaj obiectiv faţă de ceilalţi, şi anume faptul că-şi pot obiectiva propriile contradicţii şi că pot trăi în roman aporiile sau antinomiile pe care le cunosc în viaţă. De aceea romanul este un instrument de cunoaştere foarte util, pentru că ne permite să luăm distanţă faţă de propriile noastre sentimente: învăţăm ceva citind şi apoi eventual aplicăm în viaţă ce-am învăţat.

În Iubirea faţă de aproapele, Sébastien trage următoarea concluzie: „Orice prietenie este o limită, orice familie, o închisoare, orice căsătorie, o încarcerare. De-ar fi putut camarazii mei să mă uite o clipă ca pe o pălărie pe un scaun.” Pascal Bruckner subscrie?

A, nu! Sau da, doar în parte, pentru că acolo e vorba de un personaj anume care spune asta, e foarte subiectiv. Da, putem să vedem cuplul ca pe o închisoare, adevărata întrebare fiind de ce ne întoarcem mereu şi mereu în închisoare. De ce preferăm să trăim în închisoarea cuplului decât în închisoarea celibatului? Deci e doar o formulare în acel moment anume din roman.

Şi următoarea întrebare, fireşte, câtă autobiografie se găseşte în romanele dumneavoastră?

Nu ştiu, între 20 şi 70 %. Când scriem un roman, ne folosim de întreaga noastră existenţă. Putem scotoci în viaţa noastră, a prietenilor noştri, a celor apropiaţi: romancierul este un adevărat picoreur [termen intraductibil, se referă la albine şi la păsările care-şi strâng mâncarea „furând” de ici, de colo câte puţin – n.n.]. Ne servim din ceilalţi aşa cum ne servim de pe rafturile dintr-un supermarket: orice este bun pentru a alimenta inspiraţia.

Pare că citiţi totul în legătură cu această „temă mare” a dragostei. Dincolo de a fi o carte demistificatoare, o proteză de luciditate, deci o contribuţie personală de gândire, Paradoxul iubirii este şi o carte bine documentată, foarte utilă pentru cei care vor să parcurgă nu numai un eseu, ci o întreagă bibliografie a iubirii. Cum descoperiţi articolele, studiile, anchetele pe care le citaţi? O simplă căutare pe Google sau o muncă perseverentă în biblioteci, virtuale şi clasice, comunicarea cu diverse instituţii publice etc.?

Nu am cum să citesc tot ce se scrie despre dragoste, ar trebui să nu fac altceva toată ziua şi toată noaptea. Dar sunt câteva cărţi esenţiale de citit despre dragoste, care sintetizează tot ce se poate spune despre această temă. Trebuie să citim autorii potriviţi, din toate timpurile: până la urmă, şi în literatură, ca şi în alte domenii, există câţiva autori foarte mari şi apoi o întreagă gamă de autori mărunţi, dar dacă i-am citit pe autorii mari aflăm cele mai importante lucruri pe care trebuie să le ştim. Atunci când citeşti, nu cantitatea, ci calitatea informaţiei contează.

Căutaţi şi studii şi anchete sociologice…

Da, da, şi nu e deloc amuzant, pentru că sociologia e uneori cam aridă. Dar caut, într-adevăr, tot felul de lucruri. Când lucrez, strâng întâi câteva sute de pagini de documentaţie şi abia apoi mă apuc de scris.

Nu-i deloc o treabă uşoară.

Nu, chiar nu e treabă uşoară, e nevoie de multă muncă.

Să ne imaginăm că iubirea la început de secol XXI este personajul protagonist al unui text sau al unei cărţi scrise în anul 2011. Descrieţi-l în câteva cuvinte. În ce tip de text şi-ar găsi cel mai bine locul?

[Râde] Vai! O întrebare foarte grea. Ar putea fi un personaj cu foarte multe contradicţii, reuniunea contrariilor: ar fi… maximum de generozitate şi maximum de egoism, ar fi… brutalitatea dorinţei carnale şi spiritualitatea iubirii diafane, ar fi un amestec de romantism şi de libertinaj, de exemplu, un fel de personaj schizofrenic care ar conţine aspiraţii complet opuse.

Aşadar, îl vedeţi ca pe o fiinţă umană.

Da, îl văd ca pe o fiinţă umană. Eros şi Thanatos în acelaşi timp, de exemplu.

Şi în ce tip de text?

Ar putea fi o piesă de teatru sau un roman.

Deci nu şi poezie.

Nu, nu în poezie, nici într-un text filosofic.

Cum vi-i imaginaţi pe cititorii romanelor dumneavoastră? Dar pe cititorii Paradoxului iubirii ?

Nu pot să mi-i imaginez, dar cunoscând o parte dintre ei ştiu că majoritatea sunt femei, şi, cel puţin în Franţa, sunt mulţi oameni din sistemul de educaţie, profesori. În rest, nu ştiu.

Dar nu aveţi anumite aşteptări în ce priveşte publicul?

Ba da, orice scriitor speră să fie citit de cât mai mulţi oameni, şi mai ales de tineri. Ei sunt cei mai importanţi.

Cum vă raportaţi la critică în general? Vă place să stârniţi controverse, dezbateri?

Da, îmi plac foarte mult polemicile.

Aveţi un program strict pentru scris? Scrieţi şi când călătoriţi? Luaţi notiţe?

Da, lucrez foarte, foarte mult. Lucrez în fiecare zi, uneori şi seara. În perioadele în care scriu intens la o carte, lucrez şi sâmbăta, şi duminica.

Ţineţi jurnal? Nu, nu ţin jurnal. Nu am blog, nu am site, nu sunt pe Twitter, nu sunt pe Facebook.

Care sunt modelele dumneavoastră literare, scriitorii care v-au influenţat?

Sunt enorm de mulţi. Întâi, fireşte, Sartre şi Camus, Roland Barthes şi Foucault, dintre profesori, mi-au plăcut foarte mult Henri Michaux, Raymond Queneau, Ionesco, Cioran, Beckett, toată literatura absurdului. Stevenson. Şi mulţi autori din Europa Centrală: Milan Kundera, Stefan Zweig. Romanul de aventuri american: Jack London şi toţi ceilalţi. Deci m-au influenţat foarte mulţi scriitori.

În încheiere, o întrebare clasică: Dacă aţi pleca pentru totdeauna pe o insulă pustie, care ar fi cartea, una singură, pe care aţi lua-o cu dumneavoastră?

Dacă aş trăi pe o insulă pustie, n-aş lua cu mine nicio carte, aş lua un prieten sau o prietenă. Pentru că e întotdeauna preferabil să fii în compania unui om decât a unei cărţi.

Interviu şi traducere din limba franceză de Marieva Cătălina Ionescu

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara