Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Partea cea bună a părţi rele de Barbu Cioculescu


Una din impudicile voluptăţi ale posturilor noastre de televiziune, dar care nu a scandalizat cum a făcut-o prezentarea unei forfote sub plocat (ăsta guleai!) la o emisiune de mare audienţă, ba parcă n-a provocat nici o reacţie, este aceea a aducerii în studio a unor foşti mari din garda de suflet a lui Ceauşescu, poftiţi să se povestească în calitate de martori cu guşa plină de istorie şi - de ce nu? - să se pronunţe.

Burtică, Niculescu-Mizil (Tache-de-la-Scânteia părăsise din timp corabia!), urmează răposaţilor Ion Gheorghe Maurer şi Ilie Verdeţ, care n-au dat colţul înainte de a-şi expune opiniile, odată ce chemaţi să dea pe faţă dedesubturile unui regim, au preferat să pună în aplicare teoria părţilor bune şi a celor rele, într-un cocteil de idei umaniste. Cu mii de menajamente întrebările moderatorilor, spre a-i aduce mai încoace, nu-i înturnau de pe şleaul acelor esenţiale realizări ale căror părinţi fuseseră - cu incursiuni în mica anecdotă, întru descreţirea frunţilor.

Bătrâni, dar vioi, destul de bine conservaţi - cel puţin Maurer, în bilghere canadiene şi costum de pădurar te convingea că fusese cel mai bun vânător din România, din Europa, de pe mapamond. Cei care-i succed se înfăţişează ca nişte moşneguţi plini de bun simţ, de haz pe alocuri, discreţi, cum stă bine omului care a văzut multe şi nu se grăbeşte să-şi dea cu părerea, pregătiţi, totuşi, să-şi dea avizul în probleme dintre cele mai gingaşe ale actualei noastre societăţi. Pe baza remarcabilelor contribuţii şi excepţionalei experienţe în posturi de conducere, cu doar două decenii în urmă - hai trei! Firesc să producă răspunsuri echilibrate, jucând pe nuanţe şi lăsând să opereze ceea ce s-ar deduce. Când, pus pe mărturisiri, un ins oarecare -, împins la microfon numai unde stătuse în preajma liderilor, ca tehnician - a deschis gura, emiţând: "despre Maurer vă pot spune câte nenumărate ticăloşii a făcut", crainicul i-a tăiat-o scurt, ca şi cum ar fi ocolit o obscenitate. Sau, poate, suferise, în copilărie, de oreion...

Supravieţuitorii vechii gărzi ne trimit bezele prin eter. Cine ar avea ceva împotrivă? Vremurile au fost aspre, ba chiar teribile, mulţi au căzut, şi nu numai din rândurile adversarilor politici, dar şi ale celor mai buni fii ai poporului gratificaţi cu ciocănituri de levier în ţeastă. însă aceşti vorbitori ce-şi îndreaptă privirile senine către noi, pe când susură aforisme sapienţiale, au supravieţuit, ceea ce nu dovedeşte că au fost mai vulpi decât vulpile, ci, dimpotrivă, că o sănătoasă prudenţă, altoită pe moderaţie, i-a scos din impas, în câte şi mai câte rânduri. Nu chiar în toate - imprevizibilul stăpân era urgisitor - cusur ce se trece în rândul celor rele ale celor bune.

În linii mari anume asta va face vorbitorul nostru: va modifica standardele prăfuite ale teoriei părţilor bune şi a celor rele, inovând cu formula părţilor bune ale părţilor rele - şi vice versa. Altfel vor arăta, atunci, variaţiile pe tema regimului de dinainte de decembrie '89, vom înţelege mai bine, mai adânc scăderi pe care invitatul nu-şi mai pierde vremea să le pomenească şi reuşite pe care le numeşte şi deoarece i se datorează în exclusivitate, anume în zone ce se află în zilele noastre în acută suferinţă. Pe scurt, părţile bune ale părţilor rele şi părţile rele ale celor bune simetric dispuse, dialectic compuse, misterios difuze se leagă atât de strâns între ele, încât a încerca să le separi surpă o unitate sacră, de genul noapte-zi, yang-ying, sânge şi apă - etc. Părţile rele ale părţilor bune fiind mai cunoscute, căci de ele s-a tot vorbit - până la obsesie şi, să nu ne ascundem după deget, cu visceral refuz , cele bune trec neobservate încât o împrospătare a memoriei colective se pretinde efectuată. Asta numai şi doar în cinstea dreptăţii şi întru salvarea sufletelor noastre...

Moderatorii, crainicii posturilor de televiziune - conducerile acestora au drag de bâlbâiţi - se arată pătrunşi, fostul mare demnitar revine în şartul său, este din nou emir, dă sfaturi, o mândră lumină i se aprinde în ochi, buzele i se umezesc. E din nou luptătorul trecut prin mii de pericole, învingătorul, precum eroul liric al lui Walt Whitman, care se cânta şi se celebra pe sine. Nu este el acela de care tremurau toţi? Nu i se înmuiau genunchii lui Eugen Barbu, când îl vedea, trecând în limuzină, la Şosea, pe Paul Niculescu-Mizil? Pauza de publicitate - ultima din acest veac - îi taie avântul: la reluare va arăta şters, tern, terminat.

Aşadar şi prin urmare, întrebări binevoitoare, răspunsuri măsurate, câte un detaliu care promite ceva - un spectacol, la urma urmei. Unchiul din America. Ultimul mohican. Mortul din ladă. Insul se recomandă aşa cum îşi închipuie că este, cu fapte bune, din care, ca tot omul a avut, în copilărie, de care-şi aminteşte cu duioşie, adolescenţă, tinereţe moscovită etc. etc. Va fi şi greşit? Auzul telespectatorului se ascute - aş! se aruncă în gura leului o eroare mică, obştească, nostimă dacă vreţi, comisă într-un moment de ireflexie, într-o străfulgerare de ghinion - ia vezi, ipocrite telespectator, frate vitreg - sau ce-i fi.

Şi visezi, cu ochii deschişi, cât de agreabil ar fi fost să ai nevoie, ca simplu petent, de acest competent şi binevoitor bărbat ce te-ar fi copleşit cu binefaceri de cum i-ai fi trecut pragul: o certifică părul lui alb, dar şi când creştea ţepos şi brun sub şapcă lucrurile n-ar fi putut sta altfel - ai şi tu intuiţie.

Expert în amestecarea cărţilor - as cu şeptar - ambuscatul din revoluţie vorbeşte şi te întrebi cum s-ar purta când ar fi mai departe pe cai mari, asemeni, de pildă, craiului de roşu Păunescu. Şi-ţi spui că, poate, n-ar mârâi cu semeţia acestuia, gata să descăftănească pe oricine i-ar cauza cel mai mic neajuns, i-ar pricinui cel mai vag disconfort. De pe jilţul lui de senator, dispus să poarte dialog pe temeiul tiparului "când vorbeşti cu mine, să taci din gură".

Dacă pe ecran apar, întru varietate, nu înalţi demnitari ai trecutului regim, ci doar tovarăşi de chef ai lui Nicu Ceauşescu, reuniţi în jurul unei mese cu pahare de apă gazoasă, cu ce te supără veselia lor extraordinară, chicotelile, gâdiliturile de sub triplele bărbii? Emisiunea nu se mai sfârşeşte - specialitatea lui Dan Diaconescu -, însă din ea nu afli decât un singur lucru: că se petrecea nevinovat, cu monticuli de mâncare, gârle de băuturi, fete. Când te-ai lua după cum arată ei la această vreme, ai comite de neiertatul păcat al atacului la fizicul persoanei. într-un cotidian de tiraj, o cunoscută cântăreaţă revenită din exil ne reproduce stilul petrecerilor şi limbajul lui Nicu: "vino, fă, să te f...". Să te prăpădeşti de râs, Mădăline!

Simpla prezenţă a acestor revenitori ne confirmă o dată mai mult că "trecutul regim" şi-a avut părţile lui drăguţe, cum zicea Pirgu. Ca dovadă că lor le-a mers, în plin rău, foarte bine. Părţi - părţi. Bunăoară, când încă din zori te apucă durerea de dinţi, partea bună a celei rele este că ştii la ce să te aştepţi. Când te lasă suferinţa, partea proastă a celei bune este că nu mai ştii.

Politic, cele bune ale comunismului se confundă cu reuşitele luptei de clasă, stârpirea elitelor româneşti, ţinerea în jug a douăzeci de milioane de români. Şi verso: ochiurile plasei nu au fost destul de dese, plasa însăşi n-a fost confecţionată din cea mai aleasă cânepă, din năvod s-au strecurat duşmani de clasă, pleavă burghezo-moşierească, uium chiaburesc. Ei, urmaşii lor, îşi dau cu părerea. Regimul comunist s-a prăbuşit în ţara noastră, deoarece zburase centrala moscovită. Dacă, însă, Ceauşescu n-ar fi întinat comunismul, golind puşcăriile şi suspendând - fie că în ultimele zile revenea la scumpa tradiţie - lupta de clasă, acordând, ici şi colo, câte o libertate, fie şi numaidecât retrasă, atunci comunismul ar domni şi astăzi în România, precum în Cuba şi Coreea de Nord. Afon, senil, neputincios, în scăunel, Ceauşescu ar fi trecut în penumbră, lăsând frânele în agerele mâini ale savantei sale soţii.

N-a fost, vorba filosofului, să fie. Să-ţi vină rău când socoţi ce ocazie s-a pierdut. Dar să admiţi, revenindu-ţi uşor, că şi actualul regim cu firmă democratică şi nobilii săi bătrâni, nu mai puţin zglobii, confirmă regula sacră a părţilor bune ale părţilor rele. Rea, însă, pur şi simplu, este indecizia de a purcede la lustraţie, ridicând pe zece-cincisprezece ani drepturile politico-sociale ale celor care, activând după decembrie '89, s-au manifestat ca intratabili adversari ai unei democraţii originale, luminos iliesciene. Puţini şi dezbinaţi aceştia - dar, iată, că s-au împiciorongat şi, dacă o asemenea blasfemie se poate concepe, asaltează Puterea, prin pervertirea electoratului. Pentru care, din nou, se face totul. Numai că şi acesta îşi are păr...

Chestia asta cu partea cea bună a părţii celei rele - şi vice versa începe să-mi dea insomnii.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara