Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Parsifal de Richard Wagner - Concert-eveniment la Filarmonica „George Enescu“ de Mihai Alexandru Canciovici

Am asistat la Ateneul Român la un concertspectacol pe care ni la oferit un mare dirijor şi muzician, Christian Badea, care a pus în pagină actul al III-lea din cântecul de lebădă al lui Richard Wagner, opera Parsifal.

Mi-am pus de la început întrebarea de ce maestrul Badea a ales acest act din creaţia wagneriană. Răspunsul mi l-am dat singur la finele concertului. Era, poate, cel mai potrivit moment al operei care se preta pentru ceea ce a proiectat dirijorul. Parsifal este ultima lucrare a lui Wagner în care el părăseşte lumea legendelor mitologice străvechi ale zeilor păgâni din Tetralogie şi se îndreaptă spre căutarea valorilor creştine şi ale sacrului divin, reînviind mitul cristic al Sf. Potir din care a băut Iisus împreună cu ucenicii săi la ultima cină. Aici Wagner devine luminos şi încrezător în iubire, caritate, pace sufletească, lumină. Parsifal, personajul medieval pe care el îl caută în legendele ce au conţinut aceste date şi pe care le regăsim în operele sale de tinereţe Tannhäuser şi Lohengrin, devine un erou civilizator. El recucereşte lancea miraculoasă a Mântuitorului de la vrăjitorul Klingsor cu care va săvârşi minunea, va vindeca rana regelui Amfortas.

Parsifalul lui Wagner se regăseşte în legenda poetului Wolfram von Eschenbach şi într-o altă nuvelă a lui Hoffmann. De asemenea, el apare nominalizat şi în opera Lohengrin, unde eroul îşi prezintă în final originile: el este fiul lui Parsifal, regele Monsalvatului şi cavaler al Sfântului Graal care conferă cavalerilor săi puteri miraculoase. În această lucrare, Wagner este profund marcat de mesajul cristic, personajul căpătând, la un moment dat, valenţele lui Iisus, iar femeia păcătoasă Kundry, în acest act, este gândită ca o Maria Magdalena care a spălat la botez picioarele Mântuitorului şi le-a şters cu părul său.

Parsifal, inocentul pur care n-a păcătuit, devine purtătorul valorilor creştine şi poate fi demn de a sluji în capela Sf. Graal. Potirul în care a curs sângele Domnului, lancea care a străpuns trupul său sunt simboluri creştine de o adâncă substanţă filosofică.

Actul al III-lea conţine un moment ritual – ceremonial ce atinge dimensiunea sacrului. Wagner prezintă aici slujba din Capela Graalului de pe muntele Montsalvat, în care Parsifal, prin puterea pe care i-a dat-o forţa credinţei şi a purităţii de a oficia acest ritual, îl vindecă pe regele Amfortas de rana ce-o poartă, atingându-l cu lancea magică a lui Iisus. El se impune astfel, ca sacerdot al Sf. Potir şi al tuturor cavalerilor ce slujeau Graalul.

Christian Badea este un muzician rafinat şi bun cunoscător al creaţiei wagneriene. Recent, în preajma Sărbătorilor Pascale, el a condus spectacolul Parsifal la Opera din Budapesta şi ne-a demonstrat că are o vastă experienţă în înţelegerea stilisticii şi simbolisticii wagneriene. El a gândit acest concert ca un spectacol de muzică, teatru liric, lumini şi a creat o atmosferă ritualică.

Sala Ateneului s-a transformat în Capela Sf. Graal, iar cupola ne-a amintit de momentul pogorârii porumbeilor Sfântului Duh în finalul operei.

Dirijorul a devenit, implicit, şi regizor, folosind spaţiul sălii în mod funcţional, cântăreţii purtând costume şi interpretând acest act ca pe scenă.

Cele două loji din avanscenă s-au transformat în spaţiu de joc. Cântăreţii veneau din sală, se integrau unui spectacol total nou pentru melomanii concertelor simfonice.

Au fost momente emoţionante, unice: sosirea cavalerilor Graalului, deci a coriştilor bărbaţi, îmbrăcaţi în negru, a creat o stare de graţie. Ei au intrat pe lângă lojile de sus, iar sonoritatea corului, aproape stereofonică, a fost fantastică. Aveai senzaţia că acea muzică sacră a lui Wagner îţi inundă sufletul, te copleşeşte. De asemenea, corul mixt, care dă o anumită grandoare magică finalului operei, s-a auzit de jos, din rotonda foaierului, conferind întregului discurs muzical o maiestate nemaiîntâlnită.

Christian Badea a ştiut să orchestreze acest act cu o inteligenţă de spirit extraordinară, impresionând publicul şi realizând, în cele din urmă, un spectacol grandios, cum nu s-a mai făcut, în acest sens, în Ateneul Român. Muzicianul a adus pe câţiva interpreţi wagnerieni de mare clasă la ora actuală.

În rolul lui Parsifal l-am revăzut pe tenorul Stefan Vinke, pe care l-am admirat cu doi ani în urmă, la Festivalul „George Enescu”, în Tetralogia wagneriană, în concert la Sala Palatului, unde l-a interpretat pe Siegfried. În vară, va interpreta Siegried şi la Festivalul de la Bayreuth. Este un artist matur, cu voce wagneriană, sensibil, care ştie să-şi dozeze glasul şi să-l nuanţeze în funcţie de trăirile personajului. Din păcate, participarea lui Parsifal din actul al III-lea nu a reuşit să-i pună în valoare aceste certe calităţi pe care noi le apreciasem acum doi ani, întrucât rolul nu are aici o întindere şi desfăşurare largă.

Partitura cea mai grea în acest act, de mare respiraţie şi dimensiune, este cea a lui Gurnemanz, interpretat magistral de basul Eric Halfvarson, un artist pe care l-am văzut în Tetralogia wagneriană de la Viena, în rolul lui Hagen. Halfvarson este un bas profund, cu pedală, cu o voce amplă, cu o culoare timbrală superbă, împlinindu-se excelent într-o pagină wagneriană extrem de dificilă. Rolul său este greu şi lung în acest act, de fapt, el domină întreaga acţiune, reuşind să creeze momente dramatice de excepţie.

În regele Amfortas, baritonul maghiar Perencz Béla, care l-a înlocuit, în ultimă instanţă, pe Levente Molnár, indisponibil, ne-a produs o frumoasă surpriză. A cântat cu nobleţe şi forţă artistică, s-a integrat excelent în scriitura muzicală a acestui moment, făcându- ne să ne urmărească mental pentru modul său de implicare artistică.

Rolul lui Kundry, care acum nu mai are o desfăşurare vocală, ci doar una actoricească, puternic dramatică, prin repetarea cuvintelor „Dienen, dienen” (să slujesc, să slujesc) a fost interpretat de o mare artistă, Maia Morgenstern. Ea a înţeles perfect ipostaza simbolică de Maria Magdalena a lui Kundry, ce-i spală picioarele lui Parsifal, în momentul când acesta primeşte botezul lui Gurnemanz, fiind investit, în acest fel de a purta responsabilitatea înfăptuirii slujbei Sf. Potir al Graalului şi de a putea fi demn să conducă congregaţia cavalerilor Graalului. Strigătele lui Kundry, în interpretarea Maiei Morgenstern, au fost remarcabile.

Orchestra Filarmonicii „George Enescu”, mult întărită ca număr de muzicieni, a sunat excelent, s-a simţit că are la pupitru un artist al momentului. Avem pentru Christian Badea o înaltă preţuire pentru modul său subtil de a reciti o partitură în spirit filosofic, păstrând, în acelaşi timp, stilistica ei.

În interviurile pe care i le-am luat cu ani în urmă, m-au impresionat aparteurile sale subtile şi corecte privind spectacolul actual de operă, el fiind cunoscut şi ca un important dirijor al acestui gen. Mi-a mărturisit că nu a respins niciodată montările moderne care respectă cu stricteţe partitura, pe care o consideră Biblia sa, în schimb, le-a refuzat pe acelea care produc distorsiuni flagrante ale muzicii cu textul libretului. Pentru el, actul creator trebuie raportat întotdeauna la lucrarea compozitorului respectiv, indiferent de strămutările temporale care se pot face în libret. Partitura princeps este pentru maestrul Badea suverană. O asemenea gândire de conducător al spectacolului liric mi se pare excelentă şi se înscrie pe linia respectului pentru autorul operei.

Corul Filarmonicii „George Enescu”, condus de maestrul Iosif Ion Prunner, ne-a dovedit, şi de această dată, că este un organism omogen, solid, bine pregătit şi serios, care se poate angaja şi în asemenea producţii dificile.

Am plecat de la Ateneu cu sentimentul că am participat, ca iubitor învederat al lui Wagner, la un eveniment deosebit din viaţa noastră muzicală, atât prin caracterul său spectaculos, dar mai ales prin acea stare de emoţie profundă, liturgică pe care a dat-o partiturii maestrul Badea. Am putea spune chiar că am asistat şi am fost prezent la o liturghie sacră pe care compozitorul însuşi o numea astfel, recomandând ca la finele spectacolului să nu se aplaude, dar mai ales ca lucrarea să fie reprezentată în Vinerea Mare a Sărbătorii Paştelor, ca acel motiv sublim „Farmecul Vinerei Mari” din acest act să răsune şi să rezoneze în sufletele tuturor celor care vor participa la acest moment sacru.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara