Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Parisul scriitorilor - Desfătările unui pieton – Léon-Paul Fargue de Constantin Zaharia

Dacă Paul Valéry devine sentimental când încearcă să surprindă esenţa Parisului, ba chiar acceptă că a gândi oraşul e lucru imposibil şi că mai curând el, oraşul, te gândeşte, Léon-Paul Fargue (1876- 1946) porneşte din capul locului de la convingerea că polimorfimul citadin este inepuizabil, prin urmare că ceea ce contează nu este conceptul ca atare, ci spectacolul viu al vieţii pariziene sub toate formele ei.

El se lasă astfel purtat de sentimentul intens şi reconfortant al participării la un fenomen încântător faţă de care nu-şi ascunde o necondiţionată iubire.

Fargue şi Valéry frecventaseră împreună Librăria Adriennei Monnier de pe Rue de l’Odéon; se mai ştiau de la redacţia revistei „Commerce”, despre care va veni vorba cu altă ocazie, periodic excepţional, editat de cei doi în colaborare cu Valéry Larbaud între anii 1924-1931. În 1946, Fargue publică Rue de Villejust, omagiu adus lui Paul Valéry, la un an după moartea acestuia. Se cunoşteau cu alte cuvinte şi se preţuiau reciproc, chiar dacă erau separaţi de convingeri estetice şi de practici literare divergente.

Mai trebuie subliniat că Fargue şi-a petrecut tinereţea mai curând ca pieton al Parisului decât ca scriitor, deşi poemele şi prozele publicate de prietenul Gaston Gallimard îl făcuseră cunoscut în lumea literară în asemenea măsură încât unele cercuri, pe cât de închise pe atât de exigente (cum ar fi grupul suprarealist) îi făceau, de departe, discrete reverenţe. Exista, desigur, o înrudire între spiritul de inovaţie al unuia şi altora, ba chiar şi un interes pentru Paris, loc al fantasmelor ţâşnite din imaginaţia unui Desnos, Soupault, ori din plimbările nocturne ale unui Breton, la pas cu Nadja. Poetul ireproşabil din Haute solitude nu putea renunţa însă la independenţa care-l caracteriza: ştia prea bine că pietonul nu hoinăreşte în grup, prin urmare ignoră moderatele avansuri pentru a se bucura de unul singur de frumuseţi citadine numai de el văzute.

După „lovitura mediatică” din 1928, când publică patru volume deodată (Suite familière, Banalité, Vulturne şi Epaisseurs – ultimele trei apar la Gallimard), despre care din păcate nu poate fi vorba aici, tăcerea se aşterne pentru un timp. D’après Paris (1932) este o primă introducere în universul parizian, însă adevărata revelaţie o constituie Le piéton de Paris, publicat tot de Editura Gallimard în anul 1939. Volumul reuneşte o serie de articole apărute în săptămânalul „Voilà” între anii 1935-1939, la sugestia lui Florent Fels. O carte despre Paris, aşadar: un fel de hartă sentimentală care cuprinde o descriere a principalelor cartiere, începând cu La Chapelle, cel în care Fargue şi-a petrecut copilăria, celebru pentru marile gări, cea de Est şi cea de Nord, de unde plecau trenuri spre toate colţurile Europei, unele până hăt departe, în Asia... Poate să pară de mirare că, dacă Europa şi lumea întreagă visează la Paris, acesta din urmă este, la rândul lui, cuprins de nostalgia depărtărilor. Seria evocărilor cuprinde descrieri ale cheiurilor Senei, ale cartierelor Montmartre, Passy şi Auteuil, Saint-Germain-des-Prés, Monparnasse, Marais etc. Fiecare din ele merită o prezentare amănunţită, din păcate imposibil de realizat într-un spaţiu restrâns. Şi ar mai fi un impediment, dacă nu chiar două: verva lui Fargue imprimă discursului un ritm accelerat, la care se adaugă expresia adesea poetică, dificil de depliat în tonuri semantice convergente, tocmai pentru că metafora dislocă sensul frazei, proiectându-l în spaţii de pură fantezie, al cărei lirism vioi îl trage de mânecă pe cititor spre cele mai nebănuite şi fermecătoare cotloane ale Parisului. Un singur exemplu: Flota hotelurilor pariziene şi căpitanii ei asociază spaţiul citadin, în ipostaza lui tranzitorie, cu universul maritim, creând iluzia unei perpetue navigaţii nocturne spre continente misterioase. Întors târziu din peregrinări urbane la Palace Hôtel, unde avea o cameră, Fargue remarcă intensa viaţă de noapte, cu ascensoarele, luminile, clienţii care se întorc ori pleacă grăbiţi, ca o adevărată înaintare pe nocturne valuri. Cele o mie cinci sute de hoteluri ancorate în Paris îi creează convingerea că şi el face parte din această flotă, în vreme ce stă de vorbă cu directorul reputatului stabiliment la prora „vaporului alb” care „traversează apele din intersecţia Buci”. Aşa că, urcând în camera sa, are impresia că „se strecoară într-o cabină”, după care „aleargă la hublou” pentru a vedea că Palace Hôtel „înaintează cu o viteză de douăzeci de noduri în noaptea celui de-al şaselea arondisment”1.

Nu este pentru prima dată când Fargue proiectează asupra Parisului un întreg univers maritim. Într-un alt eseu, cele mai celebre cafenele de pe bulevardul Saint-Germain, Flore, Les Deux Magots şi braseria Lipp sunt „cele trei posturi avansate în largul mării pariziene”2. De altfel, nenumăraţi alţi scriitori au perceput Parisul ca pe o lume profund legată de spaţiul marin: Pierre Mac Orlan, cu al său Quai des brumes, Roland Dorgelès, Blaise Cendrars pentru a nu cita decât pe unii din ei, au perpetuat imaginea unui oraş legănat de valurile mării, brusc evadat din structura imuabilă a străzilor şi bulevardelor sale pentru a face loc unor imagini ale plutirii şi ale navigaţiei, cu licăririle de rigoare. Este vorba de o serie metaforică ce pare a descinde de pe colina Montmartre, unde boema artistică a începutului de secol se amesteca până la confuzie cu lumea interlopă a epocii, în asemenea măsură încât era greu de făcut diferenţa între un pictor şi un proxenet. Şi unde cantitatea de gros rouge care îi însoţea pe artiştii boemei depăşea limitele rezonabile, de unde sentimentul că se aflau mai curând pe puntea unei corăbii clătinată de talazuri decât pe duşumeaua unui bistrou. Toate însă la vremea lor: vom reveni asupra acestui univers marin la momentul oportun.

Să ne întoarcem la Fargue şi la cartierul copilăriei evocat de Pietonul său, La Chapelle, în al zecelea arondisment. Autorul ne spune că este „cel mai poetic, mai familial şi mai misterios din Paris”, cu cele două gări, „vaste music-halluri în care eşti actor şi spectator în acelaşi timp”, cu celebrul canal Saint- Martin, atât de alinător cu imponderabilele stări sufleteşti încât, conducându-i paşii, îi dă putere şi tristeţe totodată. Iar apoi ochiul se bucură la vederea acestei „ape liniştite ca o supă de jad pe suprafaţa căreia se coc şlepurile, a pasarelelor ca nişte curbe de insecte îndrăgostite, a cheiurilor robuste şi disperate”. Metroul aerian, când trece, îi imită pe Wagner şi pe Zeus, frumoasele femei ale bulevardului „au crescut în această grădină severă cu graţia literară a căldăruşelor”, totul este aureolat de fumul locomotivelor şi al vapoarelor, care acoperă podurile cu un soi de spumă de ras şi trimit cu gândul la geografie3. Jucării ale memoriei, aşa le numeşte Léon-Paul Fargue, amintindu-şi de zilele de taifas ale mamei şi cu prietenele ei, când acestea vorbeau cu seriozitate despre Parisul tinereţei lor ca despre o capitală a civilizaţiei. Momente ale trecutului, cu alte cuvinte, din care prinde din nou viaţă o lume aproape uitată, oricum vetustă la mijlocul anilor treizeci. Puterea evocării o scoate însă din uitare şi-i dă o consistenţă, un fel de perenitate de care singură literatura este capabilă; literatura şi pasiunea, căci lucrurile spuse pe acest ton transformă darea de seamă în entuziasm pentru frumuseţea calmă şi plină de rost a vieţii.

Scrierile lui Fargue despre Paris stau sub semnul acestei pasiuni, iar discursul său poate fi numit discurs pasionat, categorie fragilă şi incompletă, dar nu mai puţin veridică, sub care se aşază o serie numeroasă de autori care şi-au iubit oraşul şi care au scris despre el adânc, onest, cu talent. Mulţi dintre ei recurg la amintiri pentru a-l trezi din nou la viaţă, dar şi pentru a se situa pe sine într-un context citadin din care înduioşarea şi nostalgia nu sunt absente. Alţii proiectează lumini nebănuite asupra lui, dându-i o consistenţă propriuzis literară, transformându-l în personaj de roman, de exemplu. Teritoriul este imens şi cuprinde geografii nebănuite. Fiecare cartier este un ţinut aparte, cu moravurile şi particularităţile lui. Paris ne finit jamais, ne spune Enrique Vila- Matas4. Îi dăm crezare şi ne înarmăm cu răbdare, căci periplul abia începe.

__________

1 Le piéton de Paris, Gallimard, col. „L’Imaginaire”, 1993, p. 231.
2 Méandres, Gallimard, „L’Imaginaire”, 1999, p. 55.
3 Le piéton de Paris, p. 25-26.
4 Christian Bourgois Editeur, 2004.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara