Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Paris, port la mare de Constantin Zaharia

În 1960, Parisul a devenit un important port maritim al Franţei. Cheiul Grenelle este un imens bazin care se întinde până la Issy – în el sunt adăpostite cam o mie de ambarcaţiuni de mare capacitate, sosite din toate colţurile lumii. Desigur, nici vorbă de Turnul Eiffel, acesta nu există; în locul lui un far imens, care se poate zări din turnurile Catedralei din Rouen, orientează circulaţia maritimo-fluvială. În felul acesta, unul din cele mai vechi visuri ale francezilor s-a împlinit.

Parisul a devenit un fel de Liverpool al Franţei: o capitală maritimă, care rivalizează cu cele mai mari porturi ale lumii, cum ar fi Londra sau Amsterdam. Ca şi în acestea din urmă, cohorte de marinari dau năvală în cârciumi, strigă, cântă, într-un cuvânt se simt la Paris ca acasă, totuşi fără să se amestece prea tare cu populaţia periferiei. „S-ar fi zis că Le Havre este separat de Paris doar printr-o lăţime a Senei”, spune autorul. Desigur, vapoarele nu mai folosesc forţa vântului, electricitatea este la ea acasă, iar cantităţile imense de produse exotice sunt împachetate, transbordate şi depuse pe cheiuri de maşinării puternice, capabile de orice efort. Nava cea mai grandioasă, sosită de la New York după un voiaj de numai trei zile, dispune nu numai de confort, ci şi de parcuri, grădini şi alei de călărie. Este o lume prin ea însăşi, un fel de oraş plutitor, aşa cum este el reprezentat în romanul omonim publicat mai târziu la Editura Hetzel.

Jules Verne, căci despre el este vorba, scrie Paris au XXe siècle1 în 1860, îl propune lui Hetzel în 1863, însă editorul îl refuză. În cele din urmă, va vedea lumina tiparului abia în 1994. Dincolo de metropola aiuritoare închipuită de autor şi de societatea mercantilă, financiară şi mecanizată, din păcate nu întotdeauna departe de ceea ce trăim astăzi, cele câteva pagini despre Parisul devenit port maritim merită toată atenţia. Nu este pentru prima oară când în Franţa vine vorba despre aşa ceva. În secolul al XVI-lea amiralul Coligny, iar în cel următor Vauban au fost preocupaţi de ideea de a transforma Parisul într-un port maritim. Louis-Sébastien Mercier, în capitolul 276 din Tableau de Paris, afirmă necesitatea de „a restabili vechiul comerţ maritim al acestui mare oraş”2, iar când vine vorba de costul unui asemenea proiect, recomandă încetarea războaielor inutile şi inconsecvente pe care regatul le duce.

Întregul secol al XIX-lea abundă în proiecte, studii şi calcule (doar suntem în plin avânt ştiinţific) consacrate devenirii maritime a Parisului. Prosper Germain, în Paris port-de-mer3, identifică mai multe zeci de astfel de proiecte, din perioada Restauraţiei până sub a treia Republică.

La sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, Paul Fénelon, universitar geograf, publică un articol4 în care reia chestiunea Parisului ca port de navigaţie maritimă. Momentul este propice: podurile dintre Rouen şi Paris sunt distruse, se pot construi altele care să permită trecerea navelor de mare tonaj, numărul de ecluze poate fi redus de la zece la şase, şenalul Senei poate fi adâncit pentru a permite navigaţia, deja pe anumite porţiuni astfel de lucrări au fost făcute de câteva zeci de ani, iar Gennevilliers (situat pe Sena la nord-vest de Paris) ar putea deveni portul parizian propriuzis, căci este greu de imaginat ca un vas de 10.000 de tone să treacă pe sub Pont-Neuf. Proiectul nu se opreşte însă aici. Se mai poate construi un canal care să lege Parisul de Strabourg, iar de acolo, printr-o bifurcaţie, ar putea fi prelungit spre Dunkerque şi pe de altă parte, pe Escaut, până la Bruxelles şi Anvers. Este ca şi cum românii ar fi visat la un canal Marea Neagră-Dunăre-Bucureşti-Cluj- Mediterana. Este inutil de spus că astfel de elanuri faraonice s-au lovit de impasuri financiare care ţin de bunul-simţ.

Ce rămâne din toate acestea? Imaginea cea mai completă o avem în Bourlinguer5, de Blaise Cendrars, al cărui ultim capitol, Paris, port-demer, subintitulat La plus belle bibliothèque du monde, aruncă o lumină mai puţin entuziastă asupra proiectului. Suntem prin acelaşi an 1947, Cendrars se pregăteşte să petreacă vara la Paris în calitate de jurnalist, iar în luna august subiectele acute lipsesc, este deci normal ca pe vreme de caniculă publicul să fie scuturat, tras de mânecă în sensul plăcerilor estivale, iar Paris, port la mare este unul serios: la vremea aceea nu apăruse încă Paris-plage pentru a-i mai răcori un pic pe parizieni. Astfel încât ispita de a face un reportaj pe această temă e mare. Dar unde să găseşti în această lună pe funcţionarul competent, informat şi de bună credinţă, care să explice meandrele arzătoarei chestiuni? Toată lumea este plecată în vacanţă, directorul absent, iar cei câţiva funcţionari prezenţi în birouri dormitează tanduriu, topiţi de căldură, printre dosarele prăfuite. Cu toate acestea, Cendrars porneşte sprinten prin banlieue pentru a căuta urmele şantierelor începute, apoi întrerupte, delăsate pentru ca într-un final să rămână complet abandonate. Şi găseşte, de la Gennevilliers şi Argenteuil până la Ivry, tot soiul de relicve care jalonează Sena: şanţuri, ziduri de susţienere turnate în beton armat, piloni, grămezi de fier vechi, canale care nu duc nicăieri, lacuri artificiale şi bălţi asanate, ecluze neasamblate, şine de cale ferată, vagonete şi macazuri, munţi de materiale avariate, totul cotropit de o vegetaţie sălbatecă, îndeobşte de buruieni de tot soiul, care contribuie din plin la oxidarea subansamblelor metalice. La toate acestea se adaugă ambarcaţiunile abandonate (de genul dragă, şlep, şaland), precum şi barăci răsturnate, bariere, maşinării defecte. Şi când te gândeşti, spune Cendrars, de câte ori imperativul „Paris, port la mare” a fost agitat prin discursuri oficiale, declaraţii guvernamentale, interpelări, programe electorale, promisiuni, asigurări formale ş.a.m.d.; şi mai ales ce sume fabuloase au fost repartizate diferitelor bugete (de stat şi locale) care s-au topit, singura materializare credibilă rămânând la stadiul de dosar tehnic temeinic constituit şi riguros arhivat în vreun minister! Marele profit este însă de ordin politic, de pe urma lui profitând tot soiul de rechini, senatori, deputaţi, consilieri, edili, speculatori de terenuri, proprietari riverani care şi-au umplut bine buzunarele. La fel, legiuni întregi de funcţionari au prosperat, au făcut carieră, s-au înmulţit, au căpătat vechime pentru că au ştiut să apere prerogativele Administraţiei şi să vegheze asupra caracterului inaplicabil al acestei grandioase idei: Paris, port la mare! După care, descriind malurile Senei şi pe buchinişti, Cendrars exclamă: „Dar câte cărţi, e o adevărată nebunie, câte cărţi sunt pe cheiuri! Paris, port la mare, se opreşte la cărţi. Cea mai frumoasă bibliotecă din lume!”6

Nu este de mirare că într-un eseu consacrat Senei7, Pierre Mac Orlan aduce şi el în discuţie aceeaşi temă. Într-o bună zi, luând el vaporaşul de la Passy înspre Luvru, intră în discuţie cu un pasager care fusese toată viaţa în marina fluvială şi care îi spune, la un moment dat: „Rouen este un oraş maritim, însă Parisul e mult prea departe de Ocean. Mă fac să râd, stimate domn, toţi ăştia care vorbesc despre Paris port la mare. Paris nu va fi niciodată un port la mare. Îi lipseşte spiritul, mentalitatea, cum se spune, unui port la mare. Abia dacă este un port de apă dulce. E un mare oraş străbătut de un fluviu, însă nu e nevoie să-l împodobim cu pene de goeland. Am trăit câteva luni la Rouen: ăsta e un port adevărat, domnule dragă. Iată un oraş care trăieşte sub influenţa mării”8. Fără comentariu, de la care autorul se abţine cu hâtru scepticism.

Asfel încât, cu toate că oraşul nu a devenit port la mare, parizienii se pot consola cu portul Arsenalului, unde acostează paşnic câteva zeci de ambarcaţiuni de plăcere, fără a mai pune la socoteală puzderia de bateaux-mouches, şlepuri, remorchere ori şalupe care se vântură pe Sena de colo-colo. Iar pentru cei care au nevoie să fie călăuziţi pe marea pariziană, farul din vârful Turnului Eiffel îi va ghida negreşit seară de seară până când vor ajunge cu bine la liman.


_______________________________

1 „Le Livre de Poche”, 2007. Citatul este de la p. 113.
2 Tableau de Paris, vol. 3, Amsterdam, 1782, p. 258.
3 A. Challamel, 1912.
4 Paris, port de mer, în L’information géographique, vol. 11, n°5, 1947, p. 183-187.
5 Denoël, 1948.
6 Bourlinguer, „Folio”, p. 405.
7 La Seine, Ed. Pierre Lafitte, 1927.
8 Ibidem, p. 80-81.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara