Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Parfum de femeie de Marina Constantinescu

6 decembrie. Milano. Frig. Rezist o vreme pe străzi, prizonieră a frumosului. Mi se pare că sînt pe altă lume. În jur, numai eleganţă şi rafinament. Femeile merg grăbite învăluite în blănuri spectaculoase, bărbaţii radiază de prospeţime şi bun gust. Cu greu îmi iau ochii de la acest spectacol fără sfîrşit şi rămîn captivă la acela al vitrinelor. Niciunde nu am văzut atîta voluptate a inventivităţii, a armoniei de idei şi de cromatică, de conţinut într-un mesaj ce nu are cum să te lase indiferent.

Fiecare vitrină cu scenografia ei. Străbătute în suită, par decupaje şi colaje pe care le poţi ordona pe o anumită temă. Multă provocare a ochiului şi a minţii. Multă senzualitate. Mii de definiţii pentru estetica frumosului. O rochie de tafta roşie ca sîngele proaspăt stă agăţată deasupra unui covor de ardei mici, contaminaţi de acelaşi roşu. Roşesc, de atîta frig, probabil, şi mă opresc într-un mic anticariat. M-am simţit în sufrageria proprietăresei. Caut cărţi despre Strehler, despre Faustul lui. Simt că sînt urmărită discret de la măsuţa ei cochetă. Ascultă Mozart. Îmi dă pagini xeroxate despre spectacolele lui Strehler şi regretă că nu are ce mă interesează. Mă întreabă dacă am venit pentru deschiderea stagiunii la Scala. „Se poate spune şi aşa...”, şoptesc complice. Îi place. Scormonind mica avere a doamnei, micul depozit de cărţi, documente, imagini, afişe, privirea îmi pică pe o fotografie alb-negru cu Maia Pliseţkaia. Halucinant. Nu mă pot desprinde. Ceva din tensiunea corpului ei, din arcul acela întins într-un fel numai de ea ştiut se duce în mîini, în muşchii picioarelor şi se opreşte în expresia ochilor. Îmi simt lacrimile străduindu-se să nu coboare pe obraji. Cîtă perfecţiune..., îl simt pe cel de sus mai aproape. Şi ies în stradă, amestecîndu-mi paşii cu ai celorlalţi.
Mă aşez într-o cafenea şi citesc. Ca toţi din jur. Aici mă simt apărată. Ştiu că nu are cum să dispară vreodată presa scrisă. Ea face parte din ritualul unei zile, din tabiet, din gestul esenţial al intimităţii. Primele pagini anunţă deschiderea stagiunii de la Scala din Milano pe 7 decembrie, de Sfîntul Ambrozie, patronul oraşului, aşa cum se obişnuieşte de la inaugurarea din 1778. De data asta, Lohengrin. Buletinele de ştiri, de la oricare din posturile de televiziune publică sau privată, încep cu această informaţie. Panouri imense anunţă premiera, cinematografele unde se va difuza în direct spectacolul. Scala din Milano este centrul universului, iar lumea se învîrteşte în jurul ei de sute de ani.

Am văzut pe Mezzo, în noiembrie, în transmisiune directă de la Opera din Nancy, Artaserse de Leonardo Vinci, operă în trei acte după libretul lui Pietro Metastasio, care a avut premiera pe 4 februarie 1730, la Teatro delle Dame de Rome. Am ascultat o singură dată această operă pe un disc, cu o înregistrare ce mi s-a părut stranie. Acum am înţeles de ce. Urechea unui nespecialist nu este obişnuită să urmărească partiturile a cinci contratenori, soprano castrato, cum este menţionată titulatura în indicaţiile pentru distribuţie. Am stat nemişcată pînă după miezul nopţii. Am văzut redifuzările, cu aceeaşi emoţie. Un mare eveniment, receptat ca atare, comentat, analizat de specialişti, de oamenii din industria spectacolului de operă. Dirijorul micii orchestre, Concerto Koln, Diego Fasolis, regia şi luminile, Silviu Purcărete, decorul şi costumele, Helmuth Sturmer. Distribuţia: Philippe Jaroussky – Artaserse, Prinţul Persiei, prietenul lui Arbace şi îndrăgostit de Semira, Max Emanuel Cencic – Mandane, sora lui Artaserse, îndrăgostită de Arbace. În partitură scrie în dreptul lui Mandane, soprano castrato in travesti, Juan Sancho –Artabano, tatăl lui Arbace şi al Semirei, singurul tenor din această operă, Valer Barna Sabadus(român) – Semira, sora lui Arbace, îndrăgostită de Artaserse, tot soprano castrato in travesti, Yuriy Mynenko – Megabise, general în armata Persiei, confidentul lui Artabano. Metastasio s-a inspirat pentru personajul său Artaserse din viaţa Regelui Artaxerxes I al Persiei. Povestea este superb scrisă, iubirea nu pare doar, ci chiar este mai presus de orice, mai presus de complicităţi şi trădări, de îndoială, de minciună, de aparteuri, de interese mici sau mari, de putere sub orice formă. Pasaje minute despre om şi umanitate, despre fragilitate, despre ce înseamnă datoria şi morala. O operă barocă de o intensitate profundă, plină de senzualitate, de pasiune şi de dorinţă,o muzică ce te urmăreşte, cu un ritm care impune frazare şi conduce sensuri. O montare plină de voluptăţi ale nuanţelor barocului, ale feminin-masculinului pe muchie, jucată şi asumată de aceşti mari artişti, ipostaze decupate milimetric pentru fiecare apariţie, pentru această concepţie de teatru în teatru, la vedere, la care apelează regizorul Silviu Purcărete. Spiritul ludic, atmosfera şi tensiunea intimităţilor, a tainelor, a pedepsei, bucuria mărturisirii iubirii au parte de o punere în pagină plină de anvergură şi subtilitate din partea regizorului şi de un impact vizual extrem de puternic. Decorurile, costumele şi machiajul scenografului Helmuth Sturmer amplifică, într-o concepţie tulburătoare, jocul cu travestiul, povestesc într-un limbaj amplu, luxuriant despre aristocraţie şi despre norme, despre forţa unui costum, despre bogăţiile detaliului, despre accesorii – peruci, bijuterii – despre spiritul unor convenţii ale timpului şi nu numai. Panouri pictate, mici budoaruri, costume cu armuri, cu coifuri-obiect, enorme, o mică rulantă care redefineşte spaţii, stări, situaţii. Scena Operei din Nancy, o bijuterie delicată, de proporţii mici, echilibrate, pare că îşi modifică dimensiunile purtînd acest spectacoleveniment. Fiecare personaj, fiecare costum respiră în ritmul libretului şi al partiturii. Philippe Jaroussky, Max Emanuel Cencic şi Franco Fagioli, cei mai mari contratenori ai momentului, cei mai solicitaţi şi vizibili, cu cariere importante, împreună, în acest spectacol fără greşeală. Urmăresc cum se pregătesc şi atacă ariile celebre, ce tip de concentrare îi conduce spre perfecţiune, cum se susţin şi cum intră în competiţie, cum intră în povestea lui Purcărete şi cum sînt seduşi, pur şi simplu, de arta, virtuozitatea şi inteligenţa unui muzician ca dirijorul Diego Fasolis. Cred că acest tip de spectacol – operă-teatru – este spectacolul timpului meu. Spectacolul total. Din toate punctele de vedere. Al inteligenţei şi al spiritualităţii artei pure. Al nobleţei puse sub semnul muzicii şi al poveştii. Al intuiţiei şi talentului unui regizor care nu forţează nimic doar ca să fie vorba şi despre el. Se cunosc priorităţile, accentele, importanţa justă a fiecărui artist din trupă. Şi relaţiile corecte, care să nu tulbure, ci să încînte. Numele de muzicieni mari, şi atît de speciali cum sînt aceşti contratenori, cum este acest mare dirijor, au fost preţuite de Silviu Purcărete şi de Helmuth Sturmer cu acea reverenţă pe care un mare artist o face faţă de alt mare artist.

7 decembrie. Frigul mi s-a strecurat prin cutele hainelor şi nu are nici un chef să iasă. Mă grăbesc spre Santa Marie delle Grazie şi îmi amintesc de profesoara mea, Antoaneta Tănăsescu, de felul în care a ajuns ea la Bunavestire a lui Fra Angelico din Biserica San Marco, din Florenţa sau la Cina cea de taină, la cîţiva metri de mine acum, într-o biserică dominicană cu nimic mai presus decît altele. „Unul dintre voi mă va trăda...”, spune Isus la ultima cină, înainte să se roage, singur, şi să plîngă în Grădina Ghetsimani. Leonardo da Vinci, spiritul renascentist autentic, pictează pe peretele din fosta sală de mese a Bisericii Santa Marie delle Grazie, pentru patronul său, ducele Ludovico Sforza, imaginea din seara în care Isus anunţă că ştie că va fi trădat, aşa cum se spune în Evanghelia după Ioan, pe care artistul o urmăreşte în lucrarea sa. Nu alege tehnica obişnuită, affresco, pe peretele umed, ci o metoda asecco, cu peretele uscat, care condamnă, la scurt timp, ca pictura să dispară, să fie înghiţită. Din 1497 şi pînă astăzi, scăpînd din orice fel de pericole, de bombardamente, vorbeşte fără încetare, despre ce este trădarea, despre iluzia iubirii absolute care nu poate să fie decît cea a lui Dumnezeu. Isus, dubla lui alcătuire, din om şi din dumnezeire, este copleşit de suferinţă. Liniile delicate ale feţei, expresia mîinilor vorbesc despre durere faţă de neputinţa omului şi despre supunerea lui faţă de ceea ce trebuie să se întîmple. Pe peretele de vizavi, Răstignirea. Un autor contemporan cu Leonardo da Vinci, al cărui nume rămîne aproape necunoscut. Mă apropii şi de acest perete şi mi se pare uluitor că sînt amîndouă aici. Culorile bogate, pastelate din robele apostolilor se regăsesc în acelea ale personajelor care îl privesc pe Isus răstignit. Lîngă Fecioara Maria, care îşi înlănţuie mîinile de piedestalul crucii, Tomas d’Aquino, martor înmărmurit...
Ninge. Cu fulgi mari care anulează marginea dintre realitate şi poveste. Păcatul din noi nu poate fi acoperit, însă. Străbat Piaţa Domului şi merg spre Scala. În faţă, deşi este 15.30, iar spectacolul începe la ora 17.00, poliţie, jandarmi, garduri care restricţionează zona şi accesul la intrarea principală. Un miting de protest împotriva guvernului şi a măsurilor luate. Se strigă, se agită lozinci, bannere. Se ştie că oficialităţi de prim-rang ale politicii din Italia şi din afară vor sosi pentru deschiderea stagiunii. Un soi de anxietate amplifică frigul şi mă derutează. Aş fi vrut să ajung la intrarea din spate, de lîngă casa de bilete, dar gardurile mă îndepărtează mult. Ce să fac?... nimeni nu răspunde la nicio întrebare. Pe unde? Cum? Aud agitaţia protestatarilor, văd fumul petardelor, mă panichează sirenele maşinilor cu jandarmi. Un vacarm. Tremur de frig şi de spaimă, de amintirea loviturilor pe care le-am tot încasat din 1989 încoace. Ce situaţie... şi biletul meu? În mijlocul străzii, cu mîinile îngheţate încerc să-l ajut pe prietenul meu să găsească pe hartă drumul înapoi, spre Scala. Ţipetele dintr-o parte, vîntul şi ninsoarea de peste tot. E limpede. Am ratat. După o vreme, ne retragem cu privirea în pămînt, ca o oaste învinsă şi spulberată. Ca şi visele noastre. La o intersecţie, un parfum consistent ne gîdilă simţurile. Fără cuvinte, mergem pe dîra lui. Parfum de femeie. Parfum de femeie elegantă, ţinută în braţe de un palton negru plin de tăieturi misterioase, ample, condusă de tocuri negre ascuţite şi ferme, acoperită de umezeala fulgilor cu o umbrelă, şi ea neagră şi tăcută. Brusc, dispare orice om, orice zgomot. Femeia şi parfumul ei merg pe străduţe înguste, întortocheate, care fac fel de fel de curbe ce ne vor scoate, credem noi, din timp, din Milano, din spaime. Nici unul dintre noi nu renunţă pentru că parfumul şi silueta neagră ne dau încredere în călăuza noastră. Deşi durează ceva această urmărire, îndoiala nu ne dă tîrcoale. Parfumul şi Femeia nu pot să meargă decît la Scala! E 7 decembrie, nu e 1778, nu e deschiderea cu Europa riconosciuta a lui Antonio Salieri, este 2012, tot Sfîntul Ambrozie şi e Lohengrin al lui Wagner! Deodată, se populează în jurul nostru de toalete mirobolante, de femei şi bărbaţi extrem de eleganţi, cu fracuri şi smocking-uri, cu rochii lungi şi sandale ce se petrec peste picioruşe goale şi nezgribulite, grăbite spre cafeneaua de peste drum de casa de bilete. Zboară dopuri de sticle de şampanie, rochiile îşi întrepătrund faldurile, fumul gros de trabuc se strecoară spre nările noastre. Aici, lumile se despart. Nu se aude nimic din vuietul deloc departe, din faţa intrării principale în teatru. Misterul eleganţei, al tradiţiei şi al mondenităţii rămîne dincoace de garduri, de vremuri, de frig şi de ninsoare.
O întreagă dezbatere precede deschiderea cu Lohengrin. Tradiţia spune că fiecare stagiune începe pe 7 decembrie cu o operă a lui Verdi. De ce Wagner? Destui spectatori fideli au refuzat să-şi cumpere bilet. Au refuzat, cu alte cuvinte, să se despartă, fie şi pentru un moment, de o linie. Prejudecăţile se amestecă cu structuri pătimaşe, care îmi explică, înainte să asculte opera, că aşa ceva nu se poate.
Pariul Maestrului Daniel Barenboim, director muzical şi dirijor al Orchestrei Scala din Milano deja din 2006, vîlva care a înconjurat evenimentul, conferinţele de presă, colocviul susţinut de el însuşi pe tema Lohengrin şi nu doar atît, presiunea din ziare, numele personalităţilor anunţate şi aşteptate, reacţiile extraordinare de după reprezentaţiile pentru publicul tînăr, de pînă în treizeci de ani, strategia de pr şi management a unei asemenea instituţii, numele din distribuţie, agitaţia din oraş, din Italia şi din toată lumea culturală copleşesc. Pur şi simplu. Este ceva cu totul ieşit din comun. Este vorba despre artă, dar miza este una enormă. Din toate punctele de vedere. Scala este un mecanism care implică perfecţiunea vocii, a orchestrei, a muzicii, mai presus de orice. Scala este miza unei cariere. Succesul înseamnă tot atît de mult cît eşecul. Industria acestui gen de spectacol menţine puterea visului de a cînta, strălucitor, la Scala. O seară la Scala, debutul aici, performanţa sînt parte din fiinţa oricărui muzician. Tot ce se petrece aici, pe scenă, în fosă, în sală ţine de miracol. De har. Şi de Dumnezeu.
Afişul de la intrare anunţa că şi Ann Petersen, cea care urma să o înlocuiască pe Anja Harteros, aşteptată de toată lumea cu acest debut la Scala, s-a îmbolnăvit, ca şi titulara. Cu o seară înainte de premieră, soseşte Annette Dasch, care cîntase în 2010 Elsa von Brabant la Festivalul Wagner de la Bayreuth, şi care acceptă o misiune de o dificultate imensă. Nu doar înlocuirea, ci şi asimilarea unei mizanscene, unei relaţii complicate, unei structuri, unor mişcări şi trasee repetate de ceva vreme. Într-un spectacol dificil, de patru ore şi cincizeci de minute, cu o partitură solicitantă şi fără timp de acomodare. Şi s-a putut. Cum? Nu contenesc să mă întreb de atunci. Cît de pregătit trebuie să fii tot timpul, în poziţie de start, cu mintea, cu glasul, cu disponibilitatea şi deschiderea pentru marea seară?
Şi acest Lohengrin, ca şi Artaserse sînt argumentele mele solide, profesionale şi emoţionale care mă determină să susţin că spectacolul de operă, cu implicarea elementului de concept teatral, de decodare a personajului după o elaborată analiză dramaturgică este spectacolul acestui timp. Receptarea lui nu este un act major de cultură. El te înalţă în spaţiul spiritualităţii. Tot mai rar rîvnit de oamenii de teatru. Întro seară ca cea din 7 decembrie există presiunea lui „acum”. Nu este nimeni ipocrit să nege tot ce decurge dintr-un succes pe scena de la Scala. Dar pregătirea pentru performanţa pură, absolută nu imaginează derizoriul, superficialitatea, ignoranţa.
Jonas Kaufmann a fost aplaudat, spune presa de specialitate, ca Maria Callas în 1955. O voce mare, o interpretare perfectă, un artist cu rasă, cu carismă, cu rasă, cu o masculinitate tandră, cu un control impecabil, cu un tip de concentrare care te lasă mut, modest şi smerit în raport cu această profesiune. Atent la Barenboim, la fiecare secundă a personajului lui, la relaţiile cu fiecare, absolut răvăşitor în ariile în care îşi mărturiseşte iubirea. Din 2006, după ce a cîntat Don Jose în Carmen au venit Alfredo la Metropolitan şi Covent Garden, Cavaradossi tot la Covent Garden şi, în 2009, prima oară Lohengrin, la München. Interesant este că acolo a avut-o parteneră pe Anja Harteros, cea cu care a repetat la Scala şi cu care a susţinut reprezentaţia din 4 decembrie. La München, dirijor a fost Kent Nagano, iar regizor, Richard Jones. La Scala, regizorul Claus Guth, cam aceeaşi generaţie cu Kaufmann(născut în 1969), a căutat mult faţa umană, ipostaza lui tandră, de o mare efectivitate faţă de Elsa, pe care o crede femeia cu care să-şi împartă viaţa. Asta mi s-a părut un atuu al punctului de vedere regizoral, altminteri, singurul fluierat niţel în seara premierei. Scenografia sobră a lui Christian Schmidt, spectaculoasă şi surprinzătoare, însă, în multe momente-cheie, rîul din final, cu pontonul acoperit de stuf, din care te aştepţi să apară „lebăda”, luminile inspirate, un poem în sine, încărcat de emoţie şi sensibilitate, au însoţit citirea unui Lohengrin bine decupat în cele două feţe: cea publică, de super erou, şi cea intimă, fragilă, vulnerabilă, sub semnul iubirii, al dorinţei, al speranţei că Elsa nu îi va pune întrebarea interzisă – cine este şi de unde vine – şi că, astfel, îşi va petrece restul vieţii cu ea. Jocul construit acuzat pe inocenţa Elsei, pe apariţia ei candidă, într-o cămaşă de noapte albă, imaculată, senzaţia de veghe, de instalare între somn şi trezie, între realitate şi fantasmă merge mult în spectacol pe ideea de puritate, de castitate, de alb. În contrast permanent cu negrul din fracul bărbaţilor de la curte, Corul, negrul din rochia lui Ortrud cea înveninată şi manipulatoare. Aş zice că Evelyn Herlitzius, necunoscută pentru mine, a fost o revelaţie pentru publicul de la Scala.
Ochiul şi urechea, spune Barenboim. Lohengrin, cea mai „italiană” dintre operele lui Wagner. Parfumul de femeie. PRIETENIA. Tradiţia. Şi... VALOAREA, dincolo de tot şi de toate!..


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara